SĂ NE ÎMBOGĂŢIM ÎN DUMNEZEU!

Preot Ioan ŞTEFĂNESCU
Când participăm la înmormântarea cuiva, de fiecare dată auzim cuvinte pline de înţelepciune: „Când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim… ” – un medicament foarte necesar celor inflamaţi de microbul ucigător al necredinţei şi al neastâmpărului pentru bogăţie şi stăpânire nelimitată, uitând de condiţia vremelnică a trupului şi de urmările netrecătoare ale sufletului. Nu trebuie uitat că alături de asemenea gânduri şi preocupări stricăcioase, întinse peste măsură în lumea în care trăim, de prosperitatea materială bolnăvicioasă, există totuşi în fiecare om, mai mult sau mai puţin, neliniştea, căutarea şi dorul după o stare, după o realitate spirituală pierdută de
protopărinţii noştri, dar recăpătată pentru noi, prin jertfă, de Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este vorba de viaţa veşnică, de bucuria şi comuniunea cu Dumnezeu spre care tânjeşte mereu omul, creat după chipul lui Dumnezeu, stimulat şi îndatorat să se asemene, prin efort, cu El. Idealul de recuperare a „raiului pierdut” dăinuie din momentul izgonirii omului din rai.
Această problemă a vieţii veşnice este pusă de un învăţător de Lege, care, deşi cu intenţii spirituale la început, totuşi, în cele din urmă, s-a edificat cu certitudine asupra condiţiilor ce urmează a fi îndeplinite pentru cucerirea fericirii veşnice. La întrebarea lui: „Ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?”, Iisus îi răspunde: „Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” – adică, să respecţi iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui.
Nevoia îndreptării este o nevoie vitală şi dum-nezeiească până la sfârşitul veacurilor.
Răspunsul Domnului referitor la cine este aproapele nostru este formulat într-o pildă inspirată dintr-o întâmplare, dar în care El strecoară pentru totdeauna adevărul divin reprezentativ şi specific Creştinismului. Pilda samarineanului milostiv o completează pe cea a bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, pentru că, iată, pentru moştenirea vieţii veşnice este necesară, aici pe pământ, îndeplinirea imperioasă a unor norme morale, printre care iubirea din toată inima a lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Concret, Sf. Ioan Evanghelistul precizează: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească… ” (I Ioan 4,20).
Omul nu are nevoie de jocuri ascunse şi perfide, satanice, de înlocuire a lui Dumnezeu; nu are nevoie de o organizaţie piramidală şi mondială cu tendinţe de dominare şi subordonare materială, pământească, generatoare de ură şi permanentă învrăjbire. Mi se pare potrivită asemănarea iubirii lui Dumnezeu cu un lac întins şi ascuns, nevăzut de ochii omeneşti, aşa după cum şi iubirea oamenilor de toate categoriile sociale îşi are izvorul de alimentare în iubirea mereu lucrătoare a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar fi iubire, n-ar exista nici lacul liniştit şi nici iubirea omului ce, fie şi parţial, înnobilează, cuprinde şi însufleţeşte întreaga creaţie.
Cu un astfel de sentiment ales şi sfânt de comuniune harică cu Dumnezeu şi cu aproapele, având drept model fapta memorabilă a samarineanului milostiv, putem şti cum să procedăm şi, în smerenie şi speranţă, să dobândim fericirea vieţii veşnice, şi în nici un caz în felul cum a înţeles bogatul căruia i-a rodit ţarina, care, aflat într-un egoism dezolant şi acaparator, lipindu-şi inima de bunurile materiale date de Dumnezeu, fără nici un semn de gratitudine faţă de El, departe de orice milă şi înţelegere a celor nevoiaşi, prin surplusul recoltelor dobândite, confundând cinic pântecele cu sufletul, bogatul se sufocă în spaţiul strâmt, egoist şi egocentric, golit de aerul şi oxigenul vieţii spirituale, al rugăciunii, credinţei şi faptelor bune dătătoare de viaţă veşnică şi răsplată. De aceea, Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să ne îmbogăţim în Dumnezeu: „Să umblăm cuviincios, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrănări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 13-14).
Iar experienţa împăratului David aurolează pilda Domnului, spunând:
„De-ar curge în valuri bogăţia, nu va lipiţi inima de ea” (Ps. 41, 10). „Căci ce-i foloseşte omul să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Nimic!…
Fără oxigenul vieţii spirituale, al dialogului cu Dumnezeu, al faptelor bune, dătătoare şi aducătoare de viaţă şi fericire veşnică, omul se sufocă în propriul său egoism, îşi lipeşte inima de cele pământeşti, pierde busola mântuirii şi face jocul unor capricii, al unor influenţe libertine sau oculte, stimulând tupeul şi aventura, indecenţa ducându-o la rang de strălucire.
Atenţie, dar! Deschide ochii… şi vezi!
încrede-te în Dumnezeu şi în dragostea Lui pentru întreaga ta viaţă!