Ruleta arabă

Timp de trei ani guvernul saudit va face cele mai mari cheltuieli pentru a spijini regimurile politice aflate la putere în lumea arabă cu scopul de a pune capăt tuturor mişcărilor revoluţionare, considerând că anul 2011 a fost un avertisment. în Egipt, monarhia aflată în exil, beneficiind de banii saudiţilor, a încercat să pună în acţiune grupări din cadrul armatei naţionale care îi erau favorabile, folosind petrodolarii, mai ales pentru a sufoca din faşă orice tentativă a Fraţilor Musulmani de a reveni la putere. în Siria, jocul saudiţilor, politic şi economic, este mult mai dur deoarece acest stat arab a devenit teatrul de confruntare dintre americani şi ruşi pe de o parte, dintre Arabia Saudită şi Iran pe de altă parte.
Ziua fatală
După cum poate vă mai aduceţi aminte, începând cu ziua de 17 decembrie 2010, partidul lui Sidi Buzid, după ce tânărul vânzător Mohamen Buazizi şi-a dat foc, din disperare, s-a confruntat cu o serie de proteste de stradă, care din 11 ianuarie 2011 au cuprins întreaga ţară. Protestele, în semn de solidaritate cu tânărul vânzător de legume şi fructe care şi-a pierdut viaţa după ce şi-a dat foc, în urma unei îndelungate agonii, nu numai că au cuprins întreaga ţară, dar punctele de predilecţie ale atacurilor violente au fost toate posturile de poliţie cărora protestatarii le-au dat foc. Cuvântul de ordine strigat pe toate srtrăzile din oraşele tunisiene a fost: „Buzid, cară-te!”. Deşi televiziunea naţională tunisiană nu a difuzat nici cea mai mică imagine referitoare la proteste, solidaritatea s-a manifestat din cu totul altă parte a lumii arabe. Postul de televiziune qatarian „Al-Jazira” a difuzat non stop imagini cu revolta tunisienilor, care, printre altele, strigau: „Dreptate, demnitate şi libertate!”. Din Algeria până în Egipt, milioane de telespectatori şocaţi timp de trei săptămâni au stat numai pe postul qatarian, asistând în direct cum primul dictator arab este dat jos de la putere de către populaţia furioasă.
Puterea exemplului
11 ianuarie tunisian a fost picătura care a umplut paharul, vărsându-l în Egipt. După exemplul tunisienilor, primele manifestări de protest au izbucnit în data de 25 ianuarie la Cairo, Alexandria şi Suez. Piaţa Tahrir din centrul capitalei egiptene a devenit teatrul unor sângeroase înfruntări între protestatari şi forţele de ordine, în parale manifestându-se şi unele acte deplorabile de comportament public, cum a fost, de exemplu, violarea unei angajate a unui post de televiziune nord american. în scurt timp, piaţa Tahrir a devenit simbolul contestaţiei de masă a puterii aflate în exerciţiul funcţiunii. în câteva zile piaţa cairotă a fost plină de oameni care solidarizau împotriva puterii, tineri, bâtrâni, bărbaţi, femei şi chiar ecgipteni veniţi din alte localităţi.
S-a juns până acolo încât egiptenii cărora, de obicei, le era frică de armată şi de poliţie au oprit maşinile forţelor de ordine, au deschis portierele spunându-le şoferilor să coboare. Cei care au refuzat au fost luaţi cu forţa din cabină şi călcaţi în picioare. Din ce în ce mai puternic s-a auzit sloganul: „Poporul nu te mai vrea la putere!”. Ceea ce pune semnul egal între protestele tunisiene şi cele egiptene este faptul că amândouă au fost spontane. De asemenea, amândouă protestele au izbucnit pe fundalul economic de sărăcie absolută, în ambele state.
Pe 11 februarie, raisul egiptean este constrâns de armata care a partizat cu populaţia să demisioneze. Incidentul tunisian a mai fost cât de cât acceptat, dar al doilea exemplu, Egiptul, alungarea de la putere a dictatorului în urma presiunii maselor populare a băgat frica în toate cercurile politice conducătoare din lumea arabă. Cei care dispuneau şi dispun în continuare de o bogăţie suficient de mare ca să finanţeze contra revoluţia erau arabii sau-dieni. în zadar a intervenit Washignton-ul pentru a îi determina pe saudiţi să nu mai acorde niciun sprijin forţelor fidele regimurilor dictatoriale aflate la putere. Arabii saudiţi şi-au văzut în continuare de treabă, având ca unic argument grija de a păstra ordinea instituită în lumea arabă de către scrierile sfinte ale Coranului.
Valul protestelor
Următoarea etapă a valului de proteste ce a cuprins lumea arabă a fost Yemenul. De data aceasta, pentru arabii saudiţi gluma s-a îngroşat foarte mult, deoarece Arabia Saudită are în comun cu Yemenul 1800 de kilometri de frontieră. Imediat trupele militare saudite au fost comasate la frontieră. Până pe data de 27 ianuarie, a fost linişte şi pace. în ziua respectivă mii de yemeniţi s-au strâns în Sanaa, capitala Yemenului, pentru a cere plecarea de la putere a dictatorului Ali Abdallah Saleh. Ceea ce i-a înfuriat pe yemeniţi a fost intenţia lui Saleh, care, după 33 de ani de stat la putere, pentru a sigura propria sa succesiune şi rein-vestirea a lui şi a întregii sale familii la putere, a vrut să schimbe constituţia în favoarea neamului său şi a tribului din care făcea parte. Centrul contestaţiei, foarte repede, s-a mutat la Aden. De regulă, se spune despre arabi că nu sunt foarte uniţi între ei. De data aceasta s-a văzut un lucru la care nu se aştepta nimeni. în Aden s-au întâlnit toate categoriile de protestatari yemeniţi, de la simpli oameni amărâţi, până la studenţi, alăturându-se şi wadişii, gruparea cea mai extremistă din punct de vedere religios, ce activează şi trăieşte în Yemen.
De asemenea, lucru nemaiîntâlnit, Saleh supravieţuieşte atentatului pus la cale împotriva sa şi, aşa şifonat cum era din punct de vedere fizic, a fugit în Arabia Saudită. N-a făcut prea mulţi purici în ţara care l-a primit, deoarece, de teamă ca yemeniţii să nu treacă definitiv în sfera de influenţă americană, saudiţii l-au obligat pe Saleh, în toamna aceluiaşi an, să-şi dea demisia, la Riyad semnându-se un acord care i-a uşurat lui Saleh plecarea de la putere, asi-gurându-l atât pe el, cât şi pe familia sa, că nu vor ajunge cerşetori.
Lucrurile păreau că s-au calmat. Nimeni nu mai ieşea în locuri publice să protesteze. Arabii de rând îşi vedeau de afacerile lor, mai mult sau mai puţin mărunte. Când îi chema mezinul începeau să se roage cu faţa către Meka. Toţi liderii politici începuseră să răsufle uşuraţi. Dar pe 14 februarie 2011 a izbucnit o nouă revoltă în Bahrein. Tinerii protestatari, majoritatea şiiţi, au ocupat piaţa Perlei din Manama pentru a contesta dreptul dinastiei sunite a familiei Al-Kahlifa de a rămâne veşnic la putere. De data aceasta situaţia nu mai trebuia scăpată de sub control, mai ales că niciun emir nu vroia să vadă pră-buşindu-se monarhiile arabe. în consecinţă, Arabia Saudită a bătut palma cu Emiratele Arabe şi a trimis, pe cheltuiala sa, trupe de ajutorare în Bahrein. O mie de soldaţi au fost urgent deplasaţi să potolească protestatarii şi să controleze toate drumurile care duceau spre Bahrein şi infrastructura rutieră din zonă. Mai mult chiar, Arabia Saudită a livrat monarhiei din Bahrein tancuri care, fără nici cea mai mică urmă de conşiinţă, au trecut peste protestatari, făcându-i una cu asfaltul.
Sunit vs. şiit
Dar jocul nu s-a oprit aici. Fiind acum sigură pe putere, monarhia din Bahrein a acuzat Iranul că a pus la cale lovitura de stat care ar fi dus la înlăturarea lui Al-Kahlifa. Există un numitor comun, un mic adevăr în această acuzaţie. Guvernul din Bahrein este şiit. Guvernul iranian este şiit. Numai protestatarii erau suniţi. După cum se vede, conflictul din Bahrein nu a fost declanşat de probleme financiare, economice, de supravieţurie, ci de convingerile religioase, suniţii fiind sătui să tot fie conduşi de o monarhie şiită coruptă până în măduva oaselor.
în tot cazu’, de data aceasta Arabia Saudită a reuşit să sufoce la timp protestele din Bahrein, spre deosebire de cele din Tunisia şi Egipt, unde nu a mai avut ce face, deoarece populaţiile acestor două ţări sunt mult mai numeroase decât cea bahre-ineză, pentru a putea fi potolite în câteva zile de către arabii saudiţi.