Vă mai amintiţi de 1 Mai muncitoresc?

Mulţi dintre noi am prins vremurile în care, alături de părinţii noştri, defilam de 1 Mai sub ochiul vigilent al partidului. Pentru românul care mergea la job pe vremea lui Ceauşescu, ZIUA MUNCII are o cu totul altă conotaţie decât pentru cel care s-a născut după ’89 sau care era prea mic atunci pentru a-şi mai aduce aminte. Deşi au trecut peste 20 de ani de la schimbarea regimului, amintirile, de multe ori grele de oboseala acelor momente, sunt la fel de vii. Pentru trăitorii acelor vremuri, 1 mai însemna în fapt defilări pe kilometrii întregi, marşuri de multe ore în plin soare, premiate abia la final cu un cico, o bere sau un mic micuţ, cât să îşi tragă omul sufletul şi să îşi păcălească foamea. ZIUA MUNCII a fost importată, în România, de regele Carol I, în 1890. Atunci a fost serbată pentru prima dată ziua de 1 Mai.
Era comunistă, a exploatat propagandistic valenţele acestei zile, iar atmosfera festivă de ZIUA MUNCII oferea ocazia de a se mulţumi „bravilor conducători” pentru liniştea şi bunăstarea oferită. Fireşte, toată lumea participa, oamenii de la sate şi din oraşe erau scoşi cu forţa din case pentru a-şi exprima „recunoştinţa” faţă de „marele erou”, Gheorghe Gheorghiu Dej şi apoi Nicolae Ceauşescu. Ca orice sărbătoare cu cântec, fondul muzical nu era deloc un aspect de neglijat. Astfel, compoziţia lui Ciprian Porumbescu a fost confiscată de vechiul regim pentru a servi drept pretext muzical zilei celor ce muncesc. Astfel şi-a pierdut semnificaţia originală. Cu toţii ştim a fredona „1 mai muncitoresc”, dar numai la Ciprian Porumbescu nu ne mai gândim când facem asta.
Cu o tradiţie de mai bine de un secol (1889) şi cu origini americane (greva muncitorilor din Chicago), ZIUA MUNCII este
sărbătoarea adoptată cu cea mai mare rapiditate la nivel mondial. Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat, în anul 1889, 1 mai – Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, care au manifestat pentru reducerea normei orare zilnice de lucru la 8 ore. În anul 1872, aproximativ 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, cea mai mare demonstraţie având loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Toţi au pledat pentru ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago, numărul greviştilor se ridicase la peste 65 de mii, iar 4 protestatari au fost împuşcaţi şi foarte mulţi au fost răniţi în urma unor incidente violente cu poliţia. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890. După 1990, importanţa propagandistică a zilei a fost minimalizată, iar oamenii se bucură de acest eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte.