Şarpele a ridicat din nou capul

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Mulţi dintre oamenii zilelor noastre nu înţeleg importanţa împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. Pentru ei aceasta este o morală pe care o resping pentru greutatea împlinirii ei sau o adaptează la patimile şi plăcerile lor şi la viaţa modernă de azi, încât din poruncile Evangheliei nu mai rămâne nimic din ale lui Hristos. Aceasta e o viclenie a diavolului care îi pierde pe oamenii de felul acesta. Şi constatăm cu durere că, oamenii se îndepărtează de Dumnezeu.
Îndrăznesc să zic că frângerea inimii, plângerea păcatelor, căinţa înaintea lui Dumnezeu pentru încălcarea poruncilor Lui este mai de preţ decât împlinirea lor după voia noastră.
Nu e uşor să-ţi vezi păcatele! Nu degeaba Sf. Biserică ne învaţă să ne rugăm zicând: „Dăruieşte-mi Doamne să-mi văd păcatele!” Ne învaţă că păcatul şi diavolul îl orbesc pe om, îl adorm ca să nu alerge la biserică, ci să-l lase să moară sufleteşte.
Toţi avem o datorie de neplătit înaintea lui Dumnezeu. Nici un fel de jertfe nu pot plăti această datorie. Însuşi Domnul ne spune că: „dacă veţi face toate cele poruncite vouă”, să vă consideraţi robi nevrednici, datori să facă tot ce le porunceşte stăpânul. Înseamnă că noi, care neîncetat încălcăm poruncile, suntem datori să avem o stare a sufletului asemănătoare celui a vameşului. Să nu căutăm în noi niciun fel de laude, oricâte lucruri bune am face. Totdeauna suntem nevrednici. Doar milostivirea lui Dumnezeu ne iartă şi ne include în împărăţia Lui, dacă vom merita.
Trebuie să ne cercetăm fiecare şi să ne căim pentru toate încălcările poruncilor lui Dumnezeu. Să ne amintim tot trecutul şi să ne căim pentru toate. Să nu ne retragem de la această căinţă până când nu simţim clar că Dumnezeu ne-a iertat păcatele. În acelaşi timp să cerem de la Dumnezeu ajutor ca să nu mai păcătuim iarăşi, să nuL mai supărăm prin alte încălcări ale voii Lui sfinte, exprimată în porunci.
Trebuie să ne temem să-l jignim pe aproapele, căci e mai uşor să te împaci cu Dumnezeu decât cu aproapele tău. Să ne smerim înaintea tuturor, să-i slujim pe toţi, să nu judecăm şi să osândim pe nimeni. Să ne împăcăm cu toţi, şi să-i iertăm pe toţi, pentru că altfel nu vom primi iertarea de la Dumnezeu – este condiţia pusă de El însuşi: „iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,15).
Darul cel mai mare şi mai necesar vieţii, pe care trebuie să-l cerem cu toată râvna de la Dumnezeu, este să ne vedem păcatele fiecare şi să plângem pentru ele. Şi cel care primeşte acest dar, are totul.
Omului de azi îi este parcă atât de caracteristică slava deşartă încât îl pătrunde cu totul, de la cele exterioare până în adâncurile lui tainice. În acelaşi timp această patimă a mândriei este cea mai veninoasă, nu poţi face nicio mişcare spre normali-tate, spre viaţa duhovnicească când o ai. E necesar să fie micşorată, iar mai apoi nimicită! „Doamne, şarpele a ridicat din nou capul!” Trebuie să avem grijă şi să nu ne lăsăm hrăniţi de noile lui amăgiri. Să-L chemăm în ajutor pe Dumnezeu, pentru că singuri nu-l putem învinge.
Amintiţi-vă de ce ne-a făcut şarpele! Amintiţi-vă de ce a făcut pentru noi Hristos, venind pe pământ şi răstignindu-se pentru noi, şi cu ce i-am răsplătit sau îi răsplătim! Recunoaşteţi înaintea Lui că avem o mare datorie faţă de El, pe care cu niciun fel de nevoinţe, cu niciun fel de „arderi de tot”, nu o putem plăti! Singurul lucru care ne rămâne este să-L implorăm ca să ne ierte datoria cu neputinţă de plătit şi să ne smerim înaintea Lui. Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. Iată ce trebuie făcut! Să ne întoarcem către noi şi să ne smerim înaintea lui Dumnezeu. În rest, celelalte, sunt ispite şi înşelăciuni rele. Să ne străduim dar, să nu repetăm păcatele, să nu deznădăjduim şi să continuăm lupta, căci diavolul mereu zice: „Asta e un nimic, e ceva neînsemnat şi poţi să-l faci”.
Să nu ne pierdem timpul în zadar, că zilele sunt rele şi nu ştim când va veni moartea! Să strigăm către Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi ce fac, miluieşte-mă, ajută-mă, eliberează-mă de stăpânirea diavolului!”, căci e greu în mijlocul lumii de azi să împlineşti poruncile. Doar ştim cum plângeau părinţii de demult pentru oamenii din timpurile noastre, că mulţi vor pieri din cauza păcatelor.
Dumnezeu a stabilit o lege mult mai tare decât cerul şi pământul, legea că prin suferinţe se cuvine să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu. Şi cred că am ajuns la o astfel de perioadă din viaţa omenirii, când ne mântuim doar prin răbdarea fără murmur a suferinţelor, cu credinţă tare în Dumnezeu şi nădejde în milostivirea Lui. Pe alte căi nu cred, în prezent, că ne putem mântui. Chiar sfinţii ne spus că în timpurile din urmă nu va exista niciun fel de nevoinţe personale la cei care caută împărăţia lui Dumnezeu. Se vor mântui doar prin răbdarea necazurilor şi suferinţelor. Din ce cauză nu vor fi nevoinţe? Pentru că nu va exista smerenie, iar fără smerenie nevoinţele vor aduce mai mult rău decât folos, şi chiar îl vor pierde pe om, pentru că îl fac să se mândrească cu nevoinţele.
De aceea, te rog cititorule: nu te lepăda niciodată de Dumnezeu, oricât de mult ai cădea, oricum ai fi păcătuit şi L-ai fi supărat, ci ca fiul risipitor cere-i iertare şi străduieşte-te să trăieşti din nou după poruncile Lui. Nu lăsa şarpele să te muşte!