Anticamera infernului

Nimic nu este întâmplător. Simplificând desfăşurarea istorică a unor evenimente, totul se reduce obiectiv la relaţia cauză efect, primul element al relaţiei fiind şi generator de nemulţumiri, exteriorizate, de cele mai multe ori, în manifestări violente a căror explicaţie se găseşte în trecutul istoric, spiritual şi religios al popoarelor.
Prăbuşirea Imperiului Otoman, după terminarea Primului Război Mondial, a produs o serie de modificări în structurile administrativ-politice teritoriale ale Orientului Apropiat. Proclamarea Republicii Turce, inclusiv amestecul Occidentului învingător, au spulberat, în 1923, visul arabilor de a reface Marele Califat, teritoriul său istoric fiind împărţit între nou createle state Siria, Irak, Iordania şi Liban. Picătura care a aprins violent ura mocnită a arabilor a fost expansiunea dominaţiei americane, ce a culminat cu Războiul din Golf. Arabii fun-damentalişti au considerat mereu că occidentalii, mai târziu americanii, nu au ce căuta în Orientul Apropiat, nu trebuie să se amestece în problemele teritoriale şi politice din peninsulă.
Mai trebuie menţionat că, după Primul Război Mondial, trei popoare, nedreptăţite din punct de vedere istoric, doreau să li se recunoască dreptul de a avea propriul lor stat: armenii, kurzii şi evreii. Doar primii au reuşit, creând un stat, în prima fază sub protectorat francez. Ultimii vor reuşi abia după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. În schimb kurzii, nefiindu-le, politic vorbind, de folos intereselor occidentale în Orientul Apropiat, au rămas cu ochii în soare, deşi, tot sub aspect istoric, sunt un popor mai vechi, ca existenţă, decât armenii şi evreii. Dar, interesele de moment, la vremea respectivă, au cerut trimiterea la plimbare a poporului kurd.
Va trece un secol şi conjunctura actuală îi obligă pe americani, a căror frică de arabii fundamentalişti a atins paroxismul paranoic, în planul politicii mondiale, să-i bage în seamă pe kurzi, pe care-i transformă, de nevoie, în carne de tun, în lupta lor cu organizaţia Statul Islamic, ce a reuşit să reînfiinţeze Califatul Arab pe o Nimic nu este întâmplător. Simplificând desfăşurarea istorică a unor evenimente, totul se reduce obiectiv la relaţia cauză efect, primul element al relaţiei fiind şi generator de nemulţumiri, exteriorizate, de cele mai multe ori, în manifestări violente a căror explicaţie se găseşte în trecutul istoric, spiritual şi religios al popoarelor.
Prăbuşirea Imperiului Otoman, după terminarea Primului Război Mondial, a produs o serie de modificări în structurile administrativ-politice teritoriale ale Orientului Apropiat. Proclamarea Republicii Turce, inclusiv amestecul Occidentului învingător, au spulberat, în 1923, visul arabilor de a reface Marele Califat, teritoriul său istoric fiind împărţit între nou createle state Siria, Irak, Iordania şi Liban. Picătura care a aprins violent ura mocnită a arabilor a fost expansiunea dominaţiei americane, ce a culminat cu Războiul din Golf. Arabii fun-damentalişti au considerat mereu că occidentalii, mai târziu americanii, nu au ce căuta în Orientul Apropiat, nu trebuie să se amestece în problemele teritoriale şi politice din peninsulă.
Mai trebuie menţionat că, după Primul Război Mondial, trei popoare, nedreptăţite din punct de vedere istoric, doreau să li se recunoască dreptul de a avea propriul lor stat: armenii, kurzii şi evreii. Doar primii au reuşit, creând un stat, în prima fază sub protectorat francez. Ultimii vor reuşi abia după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. În schimb kurzii, nefiindu-le, politic vorbind, de folos intereselor occidentale în Orientul Apropiat, au rămas cu ochii în soare, deşi, tot sub aspect istoric, sunt un popor mai vechi, ca existenţă, decât armenii şi evreii. Dar, interesele de moment, la vremea respectivă, au cerut trimiterea la plimbare a poporului kurd.
Va trece un secol şi conjunctura actuală îi obligă pe americani, a căror frică de arabii fundamentalişti a atins paroxismul paranoic, în planul politicii mondiale, să-i bage în seamă pe kurzi, pe care-i transformă, de nevoie, în carne de tun, în lupta lor cu organizaţia Statul Islamic, ce a reuşit să reînfiinţeze Califatul Arab pe o membrilor partidului său să se abţină de la orice relaţii cu femeile, deoarece pot fi spioanele turcilor. Membrii au zis da, dar cine ştie ce fac ei noaptea, în particular. Văzând că nu prea mai are loc de întors, Ocalan a renunţat oficial la terorism şi, din închisoare, a început să negocieze cu guvernul turc. Într-o perioadă de timp, Ocalan a fost ajutat de Moscova şi de guvernul sirian, Turcia fiind eternul rival al acestuia din urmă. Să notăm totuşi că neştiute sunt deciziile Domnului, inclusiv urmările istorice ale acestora. În 1915, kurzii din munţii Anatoliei i-au sprijinit din plin pe otomani în masacrarea armenilor. De acest păcat nu sunt răspunzători kurzii de pe teritoriul Irakului. Kurdistanul irakian este în realitate o insulă de prosperitate economică, condusă de clanul Barzani, ce patronează relaţii sociale de tip tribal, peste care se suprapune, şi acum, în secolul al XXI-lea, o conducere ce respectă tradiţiile medievale.
În afară de kurzi, ceilalţi aliaţi de conjunctură ai americanilor sunt arabii saudiţi, turcii şi emiratele din zona Golfului. În ceea ce priveşte Arabia Saudită, acest stat înfiinţat în secolul al XVIII-lea, în urma unui pact semnat între predicatorul religios Mohamed Ben Abdelwahab şi şeful de război Mohamed al-Saud, este în realitate leagănul religios al islamului fundamentalist. Abdelwahab a fost un fel de Luther arab, iar al-Saud, un fel de Napoleon. De altfel, în semn de respect, noului stat i se va spune saudit. Cei doi au pus bazele wahhabismului, curentul cel mai radical al islamului politic din care se va naşte, în secolul al XX-lea, mişcare fundamentalistă care, la rândul său, va crea premisele apariţiei organizaţiei Al Qaida. Toate trei, wah-habismul, fundamentalismul şi Al Qaida propovăduiesc întoarcere la adevăratul islam, respingând modelele de viaţă europene şi americane, pe care le consideră expresia supremă a păcatului. Deşi oficial Ryadul nu agreează Al Qaida şi Statul Islamic creat din rămăşiţele al qaidiste irakiene, totuşi serviciile speciale şi unii prinţi saudiţi au sprijinit în secret Statul Islamic pe care-l consideră purtătorul adevăratei credinţe. În ceea ce priveşte emirate din zona Golfului, acestea nu prea agreează ideea să ajungă sub totala dominaţie a Washingtonului şi Bruxelles-ului, mai ales Qatarul, ce sprijină financiar Fraţii musulmani, o altă organizaţiei aliată Statului Islamic, dar foarte antipatică Arabiei Saudite, ce nu vrea ştirbită deloc autoritatea şi influenţa sa religioasă în Peninsula Arabă. Referitor la Turcia, aceasta, tot oficial, îi susţine pe americani şi coaliţia lor, dar în deplină cunoştinţă de cauză lasă să tranziteze pe teritoriul său arabii veniţi din Europa să sprijine Statul Islamic, inclusiv armamentul destinat acestuia, deoarece Ankara nu vrea apariţia unui stat kurd care ar ştirbi şi din teritoriul său. Deci, din dorinţa Washingtonului de a-şi asigura prosperitatea economică eternă, Orientul Apropiat are mari şanse de a deveni anticamera infernului lumii, iar dacă va fi aşa, să nu uităm nici în somn că, indiferent ce spune comunitatea arabă europeană, în realitate fundamentaliştii nu iartă, ci extermină. S-ar putea ca bisericile ortodoxe şi catedralele catolice să aibă soarta Sfintei Sofia din dispărutul Bizanţ.