Rege peste tine însuţi

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Adresându-se omului, Patriarhul Shenouda al III-lea îi zice: „Fiind chipul lui Dumnezeu eşti nemuritor. Tu nu vei pieri pentru că Domnul ţi-a promis viaţa cea veşnică (loan 4,14) ţie, chipul lui Dumnezeu”.
Deci, nu suntem aici dintr-un accident şi nici nu suntem rezultatul unui proces natural evolutiv, ci suntem creaturile minunate ale lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să atingem asemănarea sau desăvârşirea. Suntem înzestraţi cu puterea de a ne autodepăşi spre infinitul care este Dumnezeu.
Omul însă, a uitat de acest lucru şi a devenit sclavul idolilor pe care el însuşi i-a adus la existenţă. Trăim într-o epocă de mari frământări sociale, plină de curente materialiste, ateiste, păgâne etc, care îl îndeamnă pe omul de azi spre o viţă contrară moralei creştine, amăgindu-l cu o fericire eternă, folosind o literatură imorală, care duce la tot felul de patimi şi acţiuni periculoase ca: beţia, drogurile, furtul, crima, desfrâul, lipsa de respect faţă de părinţi, faţă de bătrâni şi nevoiaşi, şi altele. Este de ajuns ca omul să fie atins de o singură patimă şi este pierdut, îndepărtat de Dumnezeu. Chipul său sufletesc s-a deformat şi şi-a pierdut demnitatea împărătească de făptură a lui Dumnezeu răscumpărată cu mare preţ. S-a slăbănogit omul prin păcat, a pierdut stăpânirea de sine, a devenit din stăpân un sclav. Bine spunea Teolipt al Filadelfiei că „a da frâu liber simţurilor înseamnă a încătuşa sufletul, iar a încătuşa simţurile înseamnă a elibera
sufletul.”
Se zice că Frederick cel Mare a Prusiei se plimba odată prin Berlin, când pe neaşteptate, se împiedică de un bătrân. „Cine eşti dumneata?”, întreabă împăratul, oprindu-se brusc. „Eu sunt regele!”, îi zice moşneagul. „Regele? Peste ce ţară domneşti?”, întreabă Frederick uluit. „Peste mine însumi”, răspunde bătrânul. „Mă guvernez, pentru că mă controlez. Eu sunt singurul meu supus”.
Astăzi, noi nu ne mai controlăm. Ni se pare că stăpânim lumea prin ştiinţă şi suntem în pericolul de a fi stăpâniţi de propriul trup. Controlăm natura, dar nu ne mai putem controla limba; controlăm energia atomică, dar nu mai suntem în stare să ne creştem copiii cum trebuie, nu mai suntem în stare să ne punem ordine în viaţa de familie, să ne dominăm poftele. De prea multe ori, uităm că purtăm pecetea Dumnezezirii”, uităm că venim de la Dumnezeu şi mergem la Dumnezeu. Nesocotind voia lui Dumnezeu şi războindu-ne cu ordinea pe care a aşezat-o El în lume, ne războim de fapt cu noi înşine şi ajungem la autodistrugere.
Deşi acest secol în care trăim a dat omenirii cele mai mari invenţii, cele mai sofisticate mijloace de uşurare a muncii omului, cele mai uşoare căi pentru realizarea progresului material, totuşi, nu avem o lume mai bună, mai fericită. Din contră, vedem astăzi destulă mizerie, oamenii sunt tot mai nemulţumiţi, persistă lipsa de înţelegere, iar ura şi duşmănia sunt în creştere. Bolile s-au diversificat simţitor faţă de trecut, în loc să dispară în raport cu progresul în medicină şi ştiinţă. Spitalele nu mai pot face faţă bolilor ce au apărut de curând. Toate acestea sunt dovada cea mai elocventă că omenirea s-a îndepărtat foarte mult de Dumnezeu şi de legile Lui. Omul zilelor noastre, în orbirea lui sufletească şi în neascultarea lui faţă de învăţăturile sfinte date de Dumnezeu, crede că este supraom. Dar realitatea ne dovedeşte că purtarea lui este mult inferioară celei a bunicilor noştri, care nu au avut radio, televizor, telefon, internet, automobil şi atâtea alte aparate electrice şi electronice, care aduc un mare confort vieţii actuale. Confortul şi comoditatea omului nu îi aduc acestuia fericirea, nu îi aduc liniştea şi pacea sufletească. Din contră, îl aţâţă la acţiuni care îl duc la dorinţe tot mai nesănătoase, care îl îmbolnăvesc atât trupeşte cât şi sufleteşte. De aceea, omul de azi oftează!
Nu e lucru uşor să fii mereu rege peste tine însuţi. Acest lucru necesită disciplină, renunţare, jertfire de sine. Trebuie să apunem „nu” instinctelor şi poftelor păcătoase. Trebuie să biruim propriile interese şi plăceri, pentru a nu le lăsa să ne biruie. Dacă vom reuşi să facem acest lucru, vom vedea lumea cu alţi ochi.
Pacea sufletească şi mulţumirea nu se pot câştiga decât numai prin apropierea de Dumnezeu. Nu le putem găsi la piaţă sau în alte locuri, ci doar în depozitul de învăţături dumnezeieşti, păstrate cu sfinţenie de Biserică şi puse la dispoziţia tuturor celor ce le doresc.
în această lume rătăcită şi descumpănită suntem chemaţi să ne omorâm demnitatea noastră creştină, silindu-ne a ne comporta creştineşte şi a căuta cele de sus.
Este timpul să reflectăm la această chemare şi să ne străduim să ne „corectăm”.