Kurzii, singuri în faţa Statului Islamic

Kobane este considerat cel mai important oraş al kurzilor. Este de asemenea un important loc de întretăiere al rutelor comerciale. Este primul oraş dezvoltat în zona de graniţă dintre Turcia şi Siria. Dacă va fi definitiv cucerit de către Statul Islamic, Kubane va deveni pentru jihadişti o important bază atât pentru traficanţii de arme cât şi pentru vânzarea la negru a petrolului. De săptăâna trecută, diaspora kurdă s-a mobilizat pentru apărarea oraşului Kobane. Kurzii au început să sosească în Kubane venind din Franţa, Elveţia, Olanda şi chiar Statele Unite. Cel care a reuşit să-i mobilizeze pe kurzii răspândiţi prin Europa este un bărbat de 30 de ani, cunoscut de către diaspora kurdă din Franţa sub numele de Cahit. Trăieşte la periferia Parisului şi, din punctul de vedere al kurzilor, a depăşit deja media speranţei de viaţă referitoare la comunitatea kurdă. Cahit a reuşit să strângă 2.000 de euro şi speră să ajungă la suma de 11.000 pe care s-o folosească pentru a cumpăra armamentul necesar kurzilor care se încăpăţânează să reziste în Kubane. Folosindu-se de Twitter, Cahit a reuşit să sensibilizeze kurzi stabiliţi în Australia şi în Nicaragua. Totuşi strângerea de bani nu este uşoară deoarece comunitatea kurdă din Europa a trecut, din punct de vedere financiar, printr-un an dificil. Ajutat doar de soţia sa şi de un prieten care a plecat din Strasbourg special pentru a veni la Paris, Cahit a reuşit să cumpere kilograme întregi de săpun, de hârtie igienică, de pastă de dinţi, de periuţe de dinţi pentru a le trimite în Kobane. Pentru a nu fi considerat escroc, zilnic Cahit publică pe Twitter fotrografii cu ce a cumpărat şi facturile prin care justifică banii cheltuiţi. Cahit a recunoscut că lucrurile au început să meargă bine, în ceea ce priveşte strângerea de ajutoare pentru kurzii din Kubane, deoarece totul se bazează pe încredere: nimeni din interiorul diasporei kurde, când este vorba de ajutor pentru Kubane, nu minte şi nu înşeală. Kurzii sunt de părere că a minţi şi a înşela în această situaţie extremă, înseamnă să te joci cu viaţa celor care luptă cu disperare împotriva Statului Islamic. Până în prezent, Cahit a reuşit să expedieze 10 tone de marfă. Mai mult, Cahit a reuşit să câştige bunăvoinţa tuturor locuitorilor din satul unde s-a născut, o aşezare umană în apropiere de oraşul Birecik, de altfel un oraş aflat sub controlul PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan). Demersurie sale s-au bucurat de succes şi datorită faptului că în zonă, în 1949, s-a născut Abdullah Ocalan, liderul rebelilor kurzi. Expedierea de ajutoare pentru cei din Kubane a fost uşurată şi de faptul că în orăşelul Suruc aflat lângă frontiera care desparte Turcia de Siria, este practic la o aruncătură de băţi de Kobane. Nemaiţinând cont nici de autorităţile turce, nici de cele siriene, kurzii din Suruc au pus mâna pe câteva zeci de camioane şi, sfidând atacurile jihadiştilor, au făcut zi şi noapte naveta între cele două localităţi din dorinţa de a le duce alimente, arme şi muniţie celor din Kobane. în prezent, dacă discuţi cu toţi kurzii din diaspora europeană, aceştia, în majoritatea cazurilor, îţi spun că provin dintr-o familie de patrioţi care speră să-şi vadă îndeplinit visul: să le fie recunoscut dreptul de a înfiinţa un stat al lor pe locul unde au stat strămoşii lor. Din nefericiere, în ciuda promisiunilor făcute, guvernul turc nu a mişcat niciun deget pentru a-i ajuta pe kurzii sirieni fugiţi din cauza Statului Islamist. în apropiere de Suruc, refugiaţii kurzi, indiferent că turcii au fost sau nu de acord, au instalat o tabără care este administrată de AFAD (Direcţia pentru Gestionarea Catastrofelor şi Situaţiilor de Catastrofă). Deşi tabăra este păzită de câteva tancuri turceşti, kurzii nu îşi fac nici-un fel de iluzie. De mult timp ei au înţeles că guvernul turc joacă la două capete. Le permite refugiaţilor kurzi să locuiască în apropiere de graniţa cu Siria, dar în acelaşi timp le permite tuturor jihadiştilor veniţi din întreaga lume, să tranziteze teritoriul turc pentru a se alătura Statului Islamic. Kurzii sunt foarte conştienţi că, de va fi într-o zi ca tabăra refugiaţilor să fie atacată de comandouri jihadiste, tancurile turceşti nu vor interveni, iar guvernul turc se va face că plouă. Adevărul este că guvernul turc se roagă de decenii, la Allah, ca toţi curzii să diapară de pe suprafaţa pământului pentru a nu mai revendica teritoriul ce le revine de drept pentru a construi statul lor. Din nefericire, turcii nu mai pot să facă cu populaţia kurdă de pe teritoriul lor ce au făcut cu armenii în timpul Primului Război Mondial când au strâns cu forţa pe toţi armenii şi, după ce i-au adus muntele Mussa Dag, i-au măcelărit. A fost primul mare genocid de la începutul secolului trecut. La fel de grav ca genocidul evreilor din perioada Hitler. De data aceasta turcii nu mai pot să facă ceea ce au făcut cândva cu armenii, nici nu ai pot să-i radă pe kurzi de pe suprafaţa pământului deoarece există organizaţii internaţionale care luptă şi militează pentru respectarea dreptului fiecărei naţiuni de a avea un stat al său. Ceea ce mai deranjează pe guvernul turc este faptul că kurzii nu sunt consideraţi o populaţie ci un popor, iar exterminarea unui popor ar pune actualul guvern turc pe aceeaşi bancă a acuzaţilor cu răposatul Hitler. Revenind la refugiatul Cahit care trăieşte în diaspora pariziană, pe lângă campania de strângere de ajutoare pentru conaţionalii săi asediaţi în Kobane, acesta a iniţiat o a doua campanie pentru ajutorarea miilor de refugiaţi yezidis, minoritate monoteisă originară din Iran, refugiată cu secole în urmă pe teritoriul Siriei, care a avut ghinionul să locuiască în zona controlată de Statul Islamic. Fiind de altă religie decât cea a jihadiştilor, aceştia nu numai că sunt masacraţi fără milă, dar neavând statut de popor precum kurzii, ci cel de populaţie, nimeni nu intervine în favoarea lor. Deocamdată un singur om s-a gândit să-i ajute pe refugiaţii yezidis din Europa: un kurdul Cahit. Guvernele din Uniunea Europeană se face că nu ştiu de soarta tragică a populaţiei yazidis. Este normal. De exemplu, la actualul guvern al României nu poţi avea pretenţii, miniştri săi fiind, sub unele aspecte, campionii inculturii şi ai traficului de influnţă, ca să nu mai vorbim de alte păcate morale.