Leacul salvării noastre

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Aşa cum pământul, dacă nu-l munceşti cum trebuie, nu dă roadele aşteptate, la fel şi sufletul, dacă nu este muncit şi frământat de puterea credinţei, nu dă roade. Oricine ştie că via trebuie muncită la vreme şi îngrijită zilnic, ca să facă struguri. O astfel de grijă trebuie să pună omul şi la îmbunătăţirea sufletului său. Mântuitorul îndeamnă pe oameni să muncească în credinţă, dar să lase ca Bunul Dumnezeu să răsplătească fiecăruia după dreptatea Lui, pentru ca nu cumva vreunul să gândească, că e prea târziu pentru el să se mai apuce de primenirea sufletului. înaintea lui Dumnezeu nu se măsoară timpul cât este cineva credincios, ci puterea credinţei, felul în care a lucrat.
Sunt mulţi care socotesc că un credincios este un ins care aşteaptă să-i de Dumnezeu totul de-a gata. Amarnică înşelare! Mântuitorul a chemat pe oameni la o viaţă nouă ca să poată intra în împărăţia Cerului. A făcut din credinţă tocmai acea putere lăuntrică cu ajutorul căreia gândul trebuie să se frământe, să vadă ce-i bine şi ce-i rău şi să primească puterea lui Dumnezeu înăuntru, ca să fie un om nou. Mulţi s-au întrebat: nu-i foarte greu ca la o anumită vârstă să se mai schimbe cineva?
Mântuitorul, în pilda lucrătorilor viei, ne spune că sufletul omului nu-i niciodată prea tânăr sau prea bătrân ca să se schimbe. Oricine, la orice vârstă, poate să se schimbe. Omul nu-i ca o cracă, pe care o poţi îndoi doar când e verde căci mai târziu se rupe… întrucât schimbarea vine dinlăuntrul nostru, din sulfet, ea poate începe oricând. Niciodată nu-i prea târziu.
Socotelile omeneşti nu se potrivesc cu cele dumnezeieşti. Dumnezeu nu măsoară valoarea omului cu timpul cât a fost creştin, ci după credinţa lui. în istoria vieţii sfinţilor întâlnim multe cazuri de oameni care au venit la Hristos mai târziu, dar au fost primiţi cu aceeaşi dragoste de către Dumnezeu, pentru credinţa lor.
Ar fi o mare greşeală să credem că Dumnezeu alege de oameni. în înţelepciunea poporului nostru este un proverb care arată că răul ni-l facem noi singuri, şi nu altcineva: „Ce-şi face omul cu mâna lui, nici diavolul nu desface!” Dumnezeu ne dă cea mai mare putere din lume: puterea credinţei. Cu ajutorul ei ajungem până la Dumnezeu.
Odată, un părinte al Bisericii a fost întrebat de un credincios:
– Părinte, pentru ce ne-a dat Dumnezeu credinţa?
– Ca să ne facem la fel cu El, i-a răspuns părintele.
– Cum aşa? l-a întrebat credinciosul, plin de mirare. – Da, i-a răspuns el, nu toţi suntem chemaţi să fim asemenea lui Hristos, adică fiii lui Dumnezeu.
Dar asemănarea cu Hristos nu o putem dobândi aşteptând sau stând. Nimeni n-a primit din cer, de-a gata, ci a câştigat muncind. însă omul trebuie să facă totul, fără gând de răsplată. Numai Dumnezeu ştie cât merită sa nu. Noi trebuie să facem tot ce putem pentru a împlini învăţătura lui Hristos şi să devenim asemenea Lui.
Cine nu înţelege că Dumnezeu ne cheamă să lucrăm în via (lumea) Lui, şi trăişete la voia întâmplării va culege multă amărărciune în viaţă. De aceea, înainte de a ne apuca de ceva, trebuie să stăm de vorbă cu noi înşine, să desluşim în minte tot ce trebuie şi ce nu trebuie, şi după aceea să pornim la lucru. Să facem ce fac arhitecţii: planul clădirilor. Aceasta înseamnă să avem arta chibzuinţei, a înţelepciunii – cheia biruinţei în viaţă. Toţi cei care lucrează cu chibzuinţă atrag numai admiraţie în jurul lor. Omul de ispravă este cel care ştie ce să facă şi cum să facă, este cel care îşi corectează opera toată viaţa. Gândul acesta: „încă n-am făcut ce trebuia” este izvorul desăvârşirii. Fă ce trebuie făcut azi şi nu lăsa pe mâine.
într-un sat, odată, între mulţi necredincioşi se afla şi un om al lui Dumnezeu. Muncile erau grele şi oamenii se frământau şi se plângeau că nu mai fac faţă. Singur numai cel credincios era liniştit şi îşi căuta mereu de treabă.
într-o zi, unul dintre consătenii lui i-a zis:
– Omule, cum poţi sta tu aşa liniştit?
Iar el i-a răspuns:
– întocmai ca voi sunt şi eu, dar eu fac în fiecare zi ceva care să mă scoată din nevoi…
– Ce anume?
– în fiecare dimineaţă, mai înainte să plec la lucru, privesc în trei părţi. Mai întâi în sus, ca să-mi aduc aminte că acolo este Dumnezeu şi să mă rog Lui. Apoi privesc în pământ, ca să-mi aduc aminte că peste puţină vreme am să cobor în el, şi pe urmă privesc în jur şi văd pe alţii care-s şi mai necăjiţi şi mai săraci decât mine… Şi aşa pornesc la treabă mai uşor şi mai îmbunat, cu nădejde în ajutorul