Valorile Cerului

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Omul a fost înzestrat încă de la început cu o minte echilibrată, cu însuşiri şi capacităţi nobile. Ca fiinţă, el era desăvârşit şi în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate iar scopurile erau sfinte. Prin neascultare însă, capacităţile lui s-au pervertit, iar egoismul a luat locul iubirii. Datorită păcatului i-a fost imposibil să reziste influenţei răului. El a devenit rob al satanei şi ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit pentru salvarea lui. Scopul ispititorului a fost acela de a zădărnici planul lui Dumnezeu şi de a umple pământul cu necazuri, intenţionând să prezinte tot răul de pe pănânt ca fiind rezultatul lucrării lui Dumnezeu. Aşadar, după căderea în păcat, omul, nu şi-a mai putut găsi bucuria în sfinţenie şi, drept urmare, a încercat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta continuă să fie starea omului nerenăscut „prin apă şi prin Duh”. Nemaifiind în armonie cu Dumnezeu, omul nu mai găseşte nici o bucurie în comunicarea cu El şi caută să-L evite. Omul se ascunde de Acela care este lumina şi sursa bucuriei lui.
Mântuitorul spunea: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu” (loan 3,3). Nu te mira că ţi-am zis „să te naşti din nou”, căci scris este: „In El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor’ (loan 1,4).
Nu este suficient să observi şi să înţelegi bunătatea lui Dumnezeu, să vezi bunăvoinţa Lui, să vezi că Legea Lui este bună, ci trebuie să o aplici la viaţa ta. Sfântul Apostol Pavel dorea mult curăţia morală şi neprihănire pe care se simţea incapabil să le dobânească prin el însuşi, şi asta l-a făcut să strige: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de trupul morţii?” (Romani 7,24). Acesta este strigătul care a izbucnit din inima împovărată a oamenilor din toate veacurile. Pentru toţi, nu este decât un singur răspuns: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (loan 1,29).
Multe sunt pildele din care Duhul lui Dumnezeu a căutat să ilustreze acest adevăr, făcându-l clar tuturor celor ce doresc cu disperare să scape de vinovăţia păcatului. Când a păcătuit, înşelându-l pe Esau, lacov a fugit din casa tatălui său, simţindu-se copleşit de vinovăţia sa. Singur şi alungat, aşa cum era, despărţit de tot ce făcuse ca viaţa să-i fie dragă. Singurul gând care-i apasă sufletul său, mai presus de toate celelalte, era teama ca nu cumva păcatul său să-l fi despărţit de Dumnezeu şi de ajutorul Lui.
In amărăciunea lui, s-a culcat să se odihnească pe pământul gol, şi pe când dormea a avut un vis: O scară uriaşă care se ridica până la porţile cerului şi, pe ea, îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau, în timp ce, de sus, s-a auzit o voce divină, rostind un cuvânt de mângâiere şi nădejde.
Aşa i s-a făcut cunoscut lui lacov un răspuns la nevoia şi suferinţa lui. Aşa a descoperit el o cale prin care, el, păcătos, putea fi readus în comuniune cu Dumnezeu.
Această cale ne-a fost amintită de Domnul nostru lisus Hristos în convorbirea Sa cu Natanael, atunci când spune: „Veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu, suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului”. (loan 1,51).
Prin căderea sa în păcat, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu. Parcă s-a creat o prăpastie între Cer şi pământ. Din dragoste pentru om, însă, Dumnezeu a aşezat această „scară” ca un pod peste prăpastia creată de păcat, astfel încât îngerii lui Dumnezeu să poată menţine legătura cu omul.
Visurile omeneşti de progres sunt zadarnice şi toate eforturile pentru mai binele omenirii sunt inutile, dacă oamenii neglijează această scară, singura prin care se poate urca „mai sus”. Căci orice ni se dă bun şi „orice dar desăvârşit vine de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor” (lacov 1,17). Fără Dumnezeu nu există progres cu adevărat. lar singura cale spre Dumnezeu este Domnul Hristos. El spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (loan 14,6). Prin jertfa Lui, El ne-a oferit toate valorile cerului.
Să luăm aminte la sacrificiul uimitor pe care El l-a făcut pentru noi! Să apreciem valoarea celor pe care Cerul le investeşte pentru câştigarea celor pierduţi şi pentru aducerea lor înapoi în „Casa Tatălui Ceresc”. Motivaţii puternice şi mijloace atât de vaste cum nu s-ar fi putut angaja niciodată într-o acţiune; răsplătiri peste măsură de mari pentru împlinirea corectă a datoriei, şi multe altele, toate fiind încurajări şi motivaţii suficient de puternice încât să ne determine să-l aducem lui Dumnezeu o cinstire dintr-o inimă plină de iubire.
Să luăm în considerare bunătatea lui Dumnezeu! Să stabilim o relaţie bună şi corectă cu Acela care ne-a iubit atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său drept jertfă pentru noi. Să ne folosim de mijloacele harului puse la dispoziţia noastră prin Biserică, pentru a putea fi transformaţi până la deplina asemănare cu El şi pentru a fi readuşi în „societatea îngerilor” – a celor care au voie să urce alături de îngeri, pe scara lui lacov – a celor care ştiu să aprecieze „valorile Cerului”.