Lumina poate deveni întuneric?!

Preot loan Ştefănescu
Omul este alcătuit din trup şi suflet. Trupul este material şi vremelnic, iar sufletul este imaterial şi veşnic. Prin moartea fizică, trupul se descompune prefăcându-se în ţărână, în timp ce sufletul trece dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă, intrând în veşnicie şi aşteptând învierea cea de obşte, când se va reuni cu propriul său trup, devenit trup duhovnicesc.
Spune Sfânta Scriptură aşa: „Luminătorul trupului este ochiul, deci, dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi luminat; dar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Dacă lumina care se află în tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul!”.
Acest text ne vorbeşte despre lumina care poate deveni întuneric, ceea ce merge dincolo de hotarele logicii. În mod obişnuit noi ştim că lumina e lumină şi întunericul e întuneric, şi că acestea două nu se pot confunda.
Mântuitorul Hristos, când se află în templul din lerusalim, a strigat în auzul tuturor timpurilor: „Eu sunt lumina lumii, cel ce-Mi umează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii”. Aşadar, lisus izvorăşte lumina spirituală, iar aceasta pătrunde în om prin două căi: cea trupească şi cea duhovnicească, întrucât ea pătrunde în suflet direct, prin acea parte superioară a sufletului, duhul omului, care posedă capacitatea de a intra în contact cu Duhul Sfânt.
Căile Luminii însă pot cunoaşte obstacole, iar acesta nu sunt altceva decât slăbiciuni sau boli ale sufletului, cum ar fi: ignoranţa, superficialitatea, delăsarea, comoditatea, raţionalismul simplificator, necredinţa, prin oricare dintre ele, lumina lăuntrică poate deveni întuneric. Dacă citeşti Sfânta Scriptură şi te opreşti la nivelul literelor, e un simplu act de informare şi nimic mai mult. Asupra acestui fapt atrage atenţia Sf. Pavel vorbind despre slujitori „nu ai literei”, ci „ai duhului”, pentru că litera ucide, dar Duhul dă viaţă. Or, dacă litera ucide, înseamnă că ea, la acest nivel, devine întuneric.
Participarea la Sfânta Liturghie este modalitatea plenară care îi oferă credinciosului şansa de a primi lumina lui Hristos prin toate cele cinci simţuri ale sale: prin văz, icoanele, prin auz, cântările, prin miros, tămâia, prin simţul tactil, închinarea, prin simţul gustului, Sfânta Împărtăşanie. lmportant este ca gândurile necurate şi grijile vieţii să nu devină obstacole în calea Luminii. În rugăciunea Sfântului Simeon Metafrastul, de mulţumire după împărtăşire, se spune: „Plinătatea celor cinci simţuri mi-o luminează!” Iar la sfârşitul Slujbei Liturgice, cântăm cu toţii: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit duhul cel ceresc…” Poate fi ceva mai mult pentru noi?
Lumina cea adevărată este aceea a Adevărului, iar Adevărul este lisus Hristos, care spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; Eu sunt Lumina lumii!”
De aceea este important să fii în Hristos ca Adevăr întreg şi iubire totală. Fiind în Hristos, eşti în Dumnezeu. Fiind în Dumnezeu, nu mai ai de-a face cu întunericul, de vreme ce Dumnezeu este Lumină. Nu mai poţi deveni întuneric.
Este dureros însă, să vedem cu ochiul liber, astăzi, cum oamenii care au ochi, nu mai văd „Lumina”, sau nu mai vor s-o vadă şi preferă întunericul. Se preocupă excesiv să strângă cât mai mulţi bani şi să-i păstreze exclusiv pentru ei. „Nu puteţi să slujiţi la doi domni: lui Dumnezeu şi lui Mamona”, Acesta din urmă fiind zeul banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale. Atenţie! Nu bogăţia în sine este rea, dar ea este primejdioasă prin aceea că poate deveni un viciu. În acest caz, nu omul stăpâneşte banul, ci banul îl stăpâneşte pe om, aşa cum se întâmplă de fapt şi cu alcoolul, cu fumatul sau, mai nou, cu consumul de droguri. Şi Dumnezeu este bogat, dar este generos. lov era un om foarte bogat, dar era generos, asemenea lui Dumnezeu. Din bogăţia lui îi ajuta pe toţi nevoiaşii, fapt pentru care s-a ţinut seamă când, după încercările la care a fost supus, şi-a redobândit averile.
Este clar pentru noi toţi că, Dumnezeu s-a îngrijit şi se îngrijeşte mereu de oameni, însă oamenii nu se mai îngrijesc de Dumezeu. Şi asta pentru că şi-au ales partea Martei (cea care se îngrijea de multe) şi nu partea Mariei (care şi-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea). Deşi aceste două surori trudeau împreună la pregătirea unui eveniment, totuşi Marta, înglodată în treburi şi oarecum nervoasă, îi reproşează Mariei că a lăsat-o singură şi-i cere lui lisus să i-o trimită în ajutor. Domnul însă, fără să o dispreţuiască pe Marta, o laudă pe Maria ca pe una ce şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua (Luca 10, 3842). Suntem însă, îndrituiţi să credem că după aceea, la masă, lisus i-a mulţumit Martei pentru masă şi a lăudat-o ca pe o gospodină care şi-a onorat oficiul de gazdă. De aici, putem trage concluzia că: partea cea bună este cea a sufletului, şi e prioritară faţă de cea a materiei, pe care însă Mântuitorul Hristos nu o exclude. Însă ne atrage atenţia să nu uităm că, totul vine de la Dumnezeu. Aşa cum frumos spune psalmistul: „Toate de la Tine aşteaptă să le dai hrană la vreme potrivită; dacă le-o vei da; o vor aduna; dacă mâna Tu Ţi-o vei deschide, toate se vor umple de bunătate; dacă Tu îţi vei întoarce faţa, ele se vor tulbura…” (Ps. 103, 27-31).
Modelul după care să te orientezi în viaţa este Hristos, sau cel pe care ţi-l indică El, şi nu omul de lângă tine. Greşeşti dacă te compari cu semenii tăi. Orientează-te după smerenia, după sfinţenia, după desăvârşirea Mântuitorului şi atunci vei fi conştient de micimea şi de imprefectiunea ta, de starea ta păcătoasă în faţa lui Dumnezeu, cum ne atenţionează Sf. Pavel: „A nu ne crede că suntem mai mult decât putem, ci a cugeta ca omul înţelept, că suntem mărginiţi” (Romani 12, 31).
La un moment dat Nietzsche a spus: „Vreau să învăţ tot mai bine să văd ceea ce este necesar în lucruri ca şi cum ar fi frumosul din ele; astfel mă voi număra printre cei care înfrumuseţează lucrurile şi viaţa. Vreau să fiu oricând, începând de acum, omul care spune întotdeauna da! Vreau să fiu un om al luminii şi nu al întunericului!”
Cumplită alegere între lumină şi întuneric, acesta este o alegere între viaţă şi moarte! Toţi stăm înaintea aceleiaşi alegeri. Lumina şi întunericul! Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele tinde către lumină, iar păcatul caută un adăpost ascuns în întuneric. Şi când dragostea piere, ne afundăm în întuneric şi începe să ne fie frică de Lumină. De ce? Oare avem ceva de ascuns şi nu vrem să se vadă? De ce fugim de Lumină?