Există o permanentă iluzie pe care o trăiesc intens românii, mai ales segmentul social al intelectualilor, referitoare la faptul că zona vestică a Uniunii Europene este un fel de corn al abundenţei. Desigur, iluzia a fost întreţinută profesionist de către instituţiile implicate în Războiul Rece, dar şi de absurditatea deciziilor luate de ministerele din România de până la 1989, la care s-au adăugat abuzurile nesancţionate ale celor ce deţineau funcţii de decizie la toate nivelurile sociale. Involuntar, iluzia a fost alimentată de reuşitele extraordinare ale unor intelectuali sau scriitori precum George Uscătescu, în Spania, inegalabilul Mircea Eliade, în Statele Unite sau inimitabilul şi genialul Eugen Ionescu. La toate aceste exemplare reuşite intelectuale se adaugă şi implinirea doar materială a unor români care, cu riscul vieţii, au refuzat să accepte sistemul social al comunismului, emigrând în Occident sau în Statele Unite. Efectele războiului ideologic, încheiat oficial în 1989, a avut urmări dezastruoase pentru România, deoarece, pe parcursul a peste patru decenii, românii au învăţat doar să supravieţuiască, pierzând definitiv simţul demnităţii naţionale. Din această cauză, au preferat să emigreze în masă după 1 ianuarie 1990, hipnotizaţi ideologic de Occident, în loc să rămână în propria ţară pentru a impune normalizarea şi corectitudinea în toate mediile de activitate socială. Prin emigrarea masivă, România a devenit vulnerabilă sub aspect productiv, comercial, financiar, economic, cultural, politic şi moral. Practic, românii s-au obişnuit doar să accepte tot ce le oferă factorul politic deficitar sub aspect etic sau să fugă peste graniţă. Decăderea României, înainte şi după 1989, se datorează compli-cităţii tacite şi laşe a maselor, care în majoritatea lor a fost dresată doar să muncească, nu să gândească analitic. România îşi poate proteja industria, agricultura, dar dacă nu-şi protejează şi stimulează cultura, devine fără drept de apel un stat nul, populat numai de foşti sau viitori emigranţi. Cultura nu este ţinută în viaţă doar de sistemul de învăţământ pre-universitar. Cultura este vie cu efect de umanizare a populaţiei şi prin intermediul universităţilor, editurilor, bibliotecilor, festiva-lurilor, simpozioanelor, muzeelor, galeriilor de artă, sălilor de cinema şi teatrelor. Desigur, sunt vremuri de criză economică, dar această criză economică aparent interminabilă nu trebuie folosită ca pretext permanent de către politicieni pentru a lovi
financiar prin reduceri de buget, în cultură, deoarece factorul politic ar trebui până la urmă să înţeleagă că ceea ce conferă, în timp, identitate unui popor este propria sa cultură, nu industria sau agricultura. Cultura, dacă va fi cu adevărat respectată în România, umanizează sub aspectul moralei şi gândirii, stimulându-le. Poate că nu toţi românii au timp să citească, unii fiind prea preocupaţi cu problemele de zi cu zi, alţii, fiindcă nu au fost obişnuiţi cu actul lecturii, iar câţiva fiind analfabeţi. Dar, cel care poate suplini extraordinar absenţa lecturii este teatrul. Două sau trei ore de teatru, în ipostaza de actor profesionist sau amator, ori de simplu spectator îl poate transfigura pe omul obişnuit sau, cum se spune actualmente, care trăieşte la firul ierbii. în prezent, din motive financiare şi de mentalitate, oamenii nu vin la teatru, dar teatrul trebuie să vină la oameni. Desigur, încă există bariera financiară, dar factorul politic, dacă ar pune la dietă financiară propria clientelă, poate da un sprijin financiar teatrului pentru a veni la oameni. Dar nu se vrea deoarece mai mult contează efortul financiar pentru manipularea maselor prin toate mijloacele posibile, inclusiv prin mass-media.
Lăcomie şi trafic de influenţă
Desigur, teatrul şi industria cinematografică trece printr-o criză financiară întreţinută şi de practicarea traficului de influenţă, dar şi de lăcomia de profituri necuvenite, specifică celor ce au obligaţia să se ocupe şi preocupe de zdrenţuita cultură românească. Dar lucrurile nu stau bine nici în zona occidentală a Uniunii Europene. Astfel, teatrul particular din Franţa trece printr-o perioadă dificilă. Sub aspect economic, cifrele care au fost făcute publice în aprilie, anul acesta, cu ocazia adunării generale a Asociaţiei pentru susţinerea teatrului particular (ASTP), indică faptul că 2012 a fost un an al contra performanţelor financiare. Cele 53 de teatre particulare (Atelier, Bouffes du Nord, Comédie des Champs-Elysées, Edouard VII, Hébertot, Marigny, Mogador, Saint-Georges, Théâtre de Belleville, referindu-ne la cele mai importante) au mers pe pierderi. Pierderi au fost contabilizate şi de către cei ce au organizat, anul trecut, cele 15 turnee. în 2012, s-a constatat o scădere cu 10,2% a spectatorilor: 2,9 milioane în 2012, faţă de 3,3 milioane în 2011. De asemenea, încasările de pe urma vânzării de bilete a scăzut cu 14%, de la 109,7 milioane de euro în 2011, la 94,4 milioane, în 2012. Şi preţul mediu al unui bilet a scăzut de la 33,13 în 2011, la 31,72, în
2012.
Astfel, în mediul teatrelor particulare a început să se simtă o stare de nelinişte, după terminarea primului trimestru al anului 2013. Existenţa unui teatru particular este destul de dură, deoarece directorul unui astfel de teatru nu se limitează doar la exploatarea sălii pe care o deţine. El trebuie să fie şi producător, să stabilească şi stagiunea teatrului său. Din păcate, teatrele franceze nu se pot compara cu cele din Statele Unite care beneficiază de o tehnică avansată. Cele franceze sunt mai mult artizanale, având în program peste 200 de piese, înregistrând o frecventare de peste 50% din totalul teatrelor din Hexagon. Criza economică a lovit şi în colectivele de actori, micşorându-le, ceea ce înseamnă o scădere a numărului de reprezentări teatrale ce au scăzut de la 15.340, în 2011 la 14.420, în 2012. Un alt aspect, care nu se întâlneşte în teatrul românesc: existenţa bugetelor garantate. Acestea au scăzut cu 6,2%, adică de la 875.000 de euro, în
2011, au ajuns la 820.000, în
2012. Dar o veste proastă nu vine niciodată singură. ASTP, a cărei principală activitate este să asigure gestionarea fondului pentru susţinerea activităţii teatrale, adică oferirea de garanţii şi nu subvenţii pentru a menţine în viaţă producţia teatrelor particulare, a constatat o scădere a ajutorului financiar, în 2012, la 9%, ceea ce înseamnă 680.000 de euro. Cu toate că teatrele particulare, în perioadă de risc economic, programează piese de scurtă durată, numărul garanţiilor financiare pentru montarea de noi spectacole a scăzut de la 78 la 67. Cu toate acestea, încurajator este faptul că ministerul francez al Culturii caută să găsească mai multe soluţii, mai ales de ordin tehnic, purtând un real şi eficient dialog cu reprezentanţii Sindicatului naţional al directorilor de teatru şi organizatorilor de turnee (SNDTP), fie ei particulari sau nu. De asemenea, ASTP a cerut ministerului Culturii o extindere a taxei fiscale aplicată spectacolelor de teatru de comedie şi celor de tipul one-man shows. Cu toate acestea, Antoine Masure, preşedintele ASTP, a precizat că, indiferent de soluţiile financiare ce vor fi găsite şi aplicate, în teatru, mai ales în cel privat, succesul nu te protejează mereu de pericolele economice care te pândesc. Desigur, în România situaţia este puţin diferită, teatrul şi industria filmului nu sunt afectate doar de criza economică care, prelungită fiind, a devenit atât de banală, că mass-media nici nu-i mai acordă mare atenţie. în România industria teatrului şi filmului mai este afectată şi de practicarea traficului de influenţă, alimentat de lăcomia de bani a tot felul de neaveniţi care au reuşit să pună mâna pe o funcţie de decizie. La fel ca pe vremea ceauşismului. Ca să-nţelegeţi: prin desfiinţarea proprietăţii private, singura sursă de venit suplimentar nedeclarat, pe vremea comunismului, a devenit funcţia deţinută. Acum este la fel, chiar dacă se recunoaşte dreptul individului de-a avea o afacere. Mai rău chiar. S-a ajuns ca un funcţionar de minister să fie mai bogat decât un particular. Şi asta din cauza faptului că nu a dispărut sursa financiară: traficul de influenţă.
