Centenarul unuia dintre simbolurile Americii: Grand Central Terminal

Anul acesta, cea mai mare gară din lume, Grand Central Terminal, din New York, a împlinit o sută de ani. Situată la sud de Central Park, la o aruncătură de băţ de Chrysler Building, între Strada 42 şi Park Avenue, are 44 de peroane cu 67 de linii de cale ferată, dispuse pe două nivele: 26 la nivelul inferior şi 41 la cel superior. Actualmente, gara serveşte şi de staţie de metrou pentru liniile 4, 5, 6 şi 7. Iniţial, în 1871, pe actualul amplasament al gării a fost construit un depou, Grand Central Depot, ce deservea trei companii de tren: „New York Central and Hudson River Railroad”, „Harlem River Railroad” şi „New Haven Railroad”. Intre 1899 şi 1900, clădirea marelui depou a fost remodelată, devenind ceea ce iniţial se va denumi Grand Central Station. In această perioadă, s-au mai construit trei etaje ce au fost adăugate celor trei deja existente. Din vechea clădire a depoului nu s-a păstrat decât acoperişul de sticlă, stil Tiffany. Acum este montat şi celebrul ceas, încadrat de statuile lui Mercur, Hermes şi Minerva, realizate de sculptorul francez Jules-Felix Coutan. Ceasul în sine cu cele trei statui alcătuieşte un mic ansamblu arhitectural, înalt de 14,6 metri, orologiul având 4 metri în diametru. Cu toate acestea, lucrurile nu se opresc aici. Conştienţi că oraşul New York devenise cea mai importantă poartă de intrare în Lumea Nouă, pentru cei veniţi de pe Bătrânul Continent, mândri de puterea lor economică în ascensiune, americanii vor să le ofere celor sosiţi din Europa încă o imagine emblematică a măreţiei lor. Astfel, sub coordonarea cabinetelor de arhitectură Warren & Wetmore şi Reed & Stern, între 1903 – 1913, au fost efectuate noi lucrări, rezultând o clădire finală în stilul Şcolii de Belle Arte, tributar celui european „Le Nouveau Style” sau, cum i se mai spune, „Stilul floral”, la rândul său influenţat de estetica prerafaelită. In fine, pe 2 februarie 1913, a fost inaugurată clădirea pe care o ştim şi astăzi, primind numele de Grand Central Terminal.
Simbol cu valoare turistică
Desigur, nu este o simplă gară, americanii fiind destul de inteligenţi pentru a conserva elemente de la începutul secolului al XX-lea, ceea ce conferă şi valoare turistică clădirii. Astfel, în Holul Principal al gării se păstrează vechile ghişee şi pendula cu patru faţete, amplasată pe biroul de informaţii, construit în centrul vastei săli. De asemenea, a fost păstrată şi întreţinută pictura de pe tavanul Holului Principal, executată de artistul francez Paul Helleu, având ca sursă de inspiraţie un manuscris medieval, reprezentând constelaţiile semnelor zodiacale. Incă un amănunt: pe tavan au fost pictate 2.500 de stele, puse vizual în valoare de lumina ce pătrunde prin trei ferestre ce nu se deschid, fixate în şasiuri în formă de arc, amplasate la 28 de metri înălţime. Nu numai că a fost şi este cea mai mare gară din lume, dar spiritul pragmatic american a transformat-o şi-n cea mai modernă. Dacă foloseşti scările sau ascen-soarele din Holul Principal, ajungi la Dining Concourse, un loc unde se află numeroase restaurante şi fast-food-uri, destinate călătorilor ce aşteaptă trenul sau celor ce doar vizitează gara, cel mai vestit, deschis primul, în 1913, fiind Grand Central Oyster Bar & Restaurant, celebru pentru fructele sale de mare, aflat într-o sală decorată să sugereze o pivniţă. Cu timpul, Grand Central Terminal a devenit un adevărat centru comercial, în perimetrul său apărând treptat magaziune de lux, buticuri, chioşcuri de ziare. Un alt hol celebru este Vanderbilt Hall, numit astfel după numele lui Cornelius Vanderbilt ce a cerut arhitectului John B. Snook, în 1869, să construiască prima gară din New York. Acum, Vanderbilt Hall este închiriat pentru diferite manifestări publice importante. De asemenea, în Vanderbilt Hall se află statuia Comandorului, cum a fost numit de către contemporani Cornelius Vanderbilt, magnatul căilor ferate. Ultima modificare arhitectonică a clădirii Grand Central Terminal a avut loc în 1960, când, după un mare incendiu, a fost reconstruită staţia de metrou.
Grand Central Terminal este unul dintre simbolurile puterii economice ale Statelor Unite. Nu numai că este cea mai mare gară din lume, dar este şi expresia măreţiei puterii economice şi a spiritului practic american. Grand Central Terminal nu este doar o clădire, nu este doar expresia arhitectonică a unei dorinţe de a impresiona prin puterea banilor săi, pe care a manifestat-o la un moment dat Cornelius Vanderbilt. Grand Central Terminal este măreţia în sine, este decorul ca expresie a apogeului economic. Sub acest aspect, Grand Central Terminal a devenit decorul unor filme la fel de celebre ca însăşi clădirea. In 1958, Hitchcock filmează o parte din interioarele filmului „La nord prin nord vest” cu, pe atunci, foarte celebrul şi rentabilul actor Cary Grant, în rolul agentului publicitar Roger Thornhill. Alfred Hitchcock ajunsese la apogeul carierei sale ca regizor. Iar pentru un regizor ca Hitchcock, decorul trebuia să fie simbolurile măreţiei economice americane. Astfel, alte interioare sunt filmate în 20th Century Limited, cel mai luxos tren al Americii, echivalentul în materie de lux al nu mai puţin vestitului Orient Express.
Simbolul tuturor epocilor
Timp de o sută de ani, Grand Central Terminal a supravieţuit cu brio tuturor cutremurelor economice prin care a trecut New York. Primarul Michael Bloomberg spunea public, în data de 1 februarie 2013: „Nu-i de ici, de colo să rezişti o sută de ani unui oraş aflat în permanentă evoluţie”. Grand Central Terminal este poarta de intrare a New York-ului cea mai fotogenică, chiar fără exagerare, cea mai fotogenică dintre toate porţile de intrare din lume a marilor oraşe. Grand Central Terminal, prin arhitectura sa, prin modificările suferite, a devenit un obiect, un decor cinematografic, fiind şi expresia dispoziţiei sufleteşti a new york-ezilor, dar şi reflectarea falimentului urban al oraşului, în anii ’70. Practic nu există regizor care să nu fi turnat cel puţin un cadru într-o gară. Orice gară, oricât de amărâtă ar fi, din punct de vedere filmic, devine simbolul condiţiei umane. Prin stilul său arhitectonic, Grand Central Terminal a devenit simbolul tuturor epocilor New York-ului, a devenit simbolul a ceea ce numim American Way of Life. Când a fost concepută, în 1913, când s-a-ntrupat din ambiţia lui Cornelius Vanderbilt, Grand Central Terminal exprima şi ambiţiile oraşului New York, ambiţii economice identice cu cele ale lui Cornelius Vanderbilt. Edificiul din 1913 îl înlocuia pe cel din 1871, construit tot din ordinul lui Cornelius Vanderbilt. Noua clădire a gării trebuia să fie măreaţă: scări din marmură italiană, un tavan înstelat pictat nu de oricine, ci de un francez, pictorul Paul Helleu.
La treisprezece ani după filmul lui Hitchcock, în gară intră Fernando Reyes în rolul traficantului Alain Charnier, urmărit de Gene Hackman, în rolul comisarului Popeye. Grand Central Terminal era din nou decorul ideal pentru „French Connection”, filmul regizat de William Friedkin în 1971. Dar, în 1971, Grand Central Terminal tocmai scăpase ca prin urechile acului de spectrul hâd al demolării, spectru de care nu reuşise să scape rivala sa Penn Station, victimă în 1963 a speculei imobiliare. Dar Grand Central Terminal va răsufla definitiv uşurată doar în 1978, salvarea sa fiind asigurată de eforturile depuse în favoarea sa de Jackie Onassis.
Simbolul ca decor
în 1993, Grand Central Terminal devine unul dintre decorurile filmului „Impasul”, regizat de Brian De Palma. Pe unul din peroanele gării moare Al Pacino, în rolul borfaşului Carlito Brigante. Al Pacino ucisese patru asasini profesionişti, pe scările ce duceau către holul principal al gării. Scenele turnate seamănă izbitor cu scenele de urmărire din „Incoruptibilii”, din 1987, filmate în gara din Chicago. Regizorul era tot Brian De Palma.
Atmosfera din Grand Central Terminal devine unul dintre cele mai frumoase scene de film, după părerea criticii de specialitate, în pelicula „The Fisher King”, regizată în 1991 de Terry Gilliam, povestea a doi indivizi banali, un arivist şi un om fără casă, ce se luptă să-şi depăşească propria condiţie umană. Terry Gilliam mărturisea într-un interviu: „Puţin înainte de ora 5 după-amiază, ritmul vieţii din Grand Central Terminal devine mai intens. Sunt din ce în ce mai mulţi oameni ce merg din ce în ce mai repede. Atunci, mi-am zis că ar fi minunat să-i fac să valseze pe toţi, împreună, timp de o clipă, înainte de a-i lăsa să se îndrepte spre trenul lor”. Pentru scena respectivă, Terry Gilliam a folosit peste o mie de figuranţi.
Grand Central Terminal devine şi decorul dramelor conjugale. Este cazul lui April şi Frank Wheeler, personaje interpretate de Kate Winslet şi Leonardo DiCaprio, în 2008, în filmul „Nopţi rebele”, regizat de Sam Mendes, sau al lui Ed şi Connie Summer, personaje interpretate de Richard Gere şi Diane Lane, în pelicula „Necredincioasa”, regizată, în 2002, de Adrian Lyne, un remake după „Femeia infidelă” de Claude Chabrol. Dar avem şi Grand Central Terminal aşa cum şi l-a închipuit, aşa cum l-a reinventat Richard Donner, în 1978, când a regizat „Superman”, filmul în care apare din nou Gene Hackman, în rolul lui Lex Luthor, personaj ce trăia în subteran, în kilometri de tuneluri ce traversau Manhattan-ul. Grand Central Terminal devine decorul regizorului Michael Bay, în 1998, în „Armageddon”. Dar nu este singurul film cu subiect catastrofic unde Grand Central Terminal este decorul unei parţi din acţiune. Grand Central Terminal apare şi în filmul din 2007, „Sunt o legendă”, regizat de Francis Lawrence. în acest film avem scena unde, la umbra statuii lui Cornelius Vanderbilt, Robert Neville, interpretat de Will Smith, este la un pas de a fi devorat de zombie. Grand Central Terminal a mai servit ca decor şi la alte filme celebre precum „Ice Storm” (1997), „A doua zi după”
(2004) sau „Madagascar”
(2005) .
La o sută de ani de existenţă, Grand Central Terminal este mai mult decât o clădire ce reflectă puterea economică şi mândria de a fi new-yorkez, este un simbol şi o emblemă a oraşului cu impact la fel de mare ca şi Statuia Libertăţii.