Moartea maestrului păpuşar

Săptămâna trecută, au avut loc, în lumea politică italiană, două evenimente. Primul, evazionistul fiscal, imoralul şi adulterinul Silvio Berlusconi este la un pas de a trece pragul puşcăriei, deşi se pare că tot prevederile legii italiene îl vor scăpa, chiar dacă pentru peninsulari va rămâne pe veci pătat. Al doilea, moartea satanei, cum fusese poreclit, încă din timpul vieţii, de către unii dintre duşmanii săi politici, Giulio Andreotti. A fost respectat, admirat, dar şi urât de moarte. Însă, în ciuda sentimentelor pe care le-a stârnit, atât prietenii, cât şi adversarii l-au considerat, timp de patruzeci de ani, marele maestru păpuşar al vieţii politice italiene.
Vacanţa eternă
Luni, 6 mai 2013, Giulio Andreotti, de şapte ori preşedintele Consiliului de miniştri, performanţă politică neegalată de niciun politician italian, personalitate reprezentativă a fostului partid Democraţia creştină, a decedat la vârsta de 94 de ani. Dacă avea… răbdare, poate trăia o sută de ani. Primii care au aflat vestea, din zvon, înainte de a fi difuzată oficial de către posturile de radio şi de televiziune, au fost locuitorii oraşului Roma. Normal, bârfa este cea mai bună agenţie de ştiri, iar italienii sunt consideraţi prin tradiţie cei mai mari palavragii şi bârfitori. De altfel, nu întâmplător Commedia dell’ Arte s-a născut în Italia. Presa scrisă italiană, mai ales ea, a consemnat şi reacţia majorităţii oamenilor la aflarea veştii: „Nu se poate! Chiar a murit? Nu cumva a înviat şi voi habar n-aveţi?”. Comentatorii politici peninsulari au văzut în reacţia oamenilor străzii o atitudine de respect, amestecată cu o uşoară nuanţă de ironie. Giulio Andreotti a impus cu adevărat respect omului simplu şi prin faptul că, aşa cum am spus deja, a fost de şapte ori preşedintele Consiliului de miniştri, de douăzeci de ori ministru, fiind contemporan cu şapte papi la a căror înmormântare a participat atât din obligaţia pe care o avea prin funcţia pe care o deţinea la acel moment, cât şi pentru imaginea sa publică pe care o întreţinea cu mare grijă. Obişnuiţi, mai ales în ultima perioadă, să-l vadă cocoşat, cu capul ieşindu-i dintre umeri asemenea celui de broască ţestoasă, fragil ca un bebeluş, italienii ajunseseră să creadă despre Giulio Andreotti că este nemuritor, capabil, cum ajunsese să se spună, să mai câştige o patidă de poker cu moartea. De multă vreme nu mai era un secret pentru nimeni că, la naşterea sa, se zice, medicii au spus că nu va trăi mai mult de şase luni. Totuşi, spre uimirea pediatrilor, Giulio Andreotti a trăit 94 de ani.
În ultimii ani de viaţă, sănătatea îi devenise tot mai precară. De două ori i se pregătise necrologul oficial, de două ori a fost amânată tipărirea sa. În noiembrie 2008, i s-a făcut rău în timpul unei emisiuni televizate transmise în direct. Atunci, Italia a stat cu sufletul la gură să vadă dacă moare sau nu. Timp de un minut, poate cel mai lung din viaţa celor ce realizau transmisia, nu mai fusese în stare să respire, dar, după ce şi-a revenit, a spus zâmbind ironic: „V-aţi speriat degeaba”. În august 2012, este internat din cauza unei aritmii cardiace, dar şi de data aceasta a fost o alarmă falsă. Acum, în 2013, Giulio Andreotti a pornit definitiv pe drumul fără de-ntoarcere. De cel puţin un an, zi de zi, romanii îl vedeau, aşezat în dreapta şoferului său, intrând în curtea palatului Giustiniani, unde cei ce erau numiţi senatori pe viaţă dispuneau de un birou. Impresia că nu va muri niciodată era aşa de mare în rândul populaţiei Romei, încât mulţi internauţi au scris pe site-ul cotidianului „La Stampa”: „Nu se poate. Nu cred c-a murit. Cred că şi-a luat o vacanţă scurtă şi este plecat pe undeva să se destindă”. De data aceasta, Giulio Andreotti şi-a luat o eternă vacanţă.
Sfântul Giulio
Ţăranii bisericoşi din Ciocciara, locul naşterii lui Giulio Andreotti, la doi paşi de Roma, îi spuneau Sfântul Giulio. Cât a stat în Ciocciara, îl vedeau în fiecare dimineaţă, participând la slujbă. Spre deosebire de mulţi politicieni, gestul lui Giulio Andreotti era sincer. Nu intenţiona să păcălească pe nimeni cu mersul zilnic la biserică. În unul din rarele sale momente de maximă sinceritate, a spus că nu se ducea la biserică decât pentru a discuta în gând cu Dumnezeu, înainte de a începe o zi, fie ea de muncă sau de odihnă. Cu toate acestea, adversarii săi l-au acuzat de ipocrizie. Mai mult chiar, aceiaşi adversari l-au acuzat că a instaurat, în Italia, după al Doilea Război Mondial, pacea democrat-creştină, folosindu-se de tot felul de compromisuri cu cei care deţineau puterea, inclusiv cu Mafia, un motiv în plus să-l poreclească satana. Dar adversarii săi, niciodată, chiar când au fost la un pas de a dovedi că este vinovat, nu l-au putut înfrânge pe Giulio Andreotti, oricât s-au ţinut de capul său. În 2003, după ce-l condamnase în anul precedent la 24 de ani închisoare cu executare, justiţia italiană a trebuit să dea verdictul de „nevinovat”, chiar dacă se strânseseră destule probe ce dovedeau clar că Giulio Andreotti fusese cel care, în 1979, comandase Mafiei asasinarea lui Mino Pecorelli, un ziarist care-l deranja foarte mult prin articolele scrise despre el.
Inoxidabilul
Giulio Andreotti s-a născut la 14 ianuarie 1919. Pe lângă faptul că unii îi spuneau Sfântul Giulio, alţii – satana, mai exista un grup care-l poreclise Inoxidabilul, din cauza longevităţii sale în viaţa politică italiană. Giulio Andreotti a fost bun prieten cu papii şi cardinalii. Atunci când i s-a ivit ocazia, a întreţinut relaţii strânse cu oameni ce ridicau mari semne de întrebare, precum Michele Sindona, supranumit „bancherul lui Dumnezeu”, mort după ce a băut cafea cu… cianură, în loc de frişcă, Licio Gelli, mare maestru al Lojii masonice secrete P2, Roberto Calvi, om de afaceri, găsit spânzurat sub un pod, în Londra, în 1982. Pe măsură ce trece timpul în favoarea sa, Giulio Andreotti a-nceput să fie considerat prototipul de politician valabil pentru toate anotimpurile. Cu moartea lui Giulio Andreotti dispare definitiv, în Italia, acest tip de politician. Nimeni nu a reuşit mai bine ca el să tragă sforile în culisele politicii italiene. Timp de 50 de ani a reuşit performanţa inegalabilă de a-i face pe politicieni, prieteni sau duşmani să-i mănânce din palmă. De multe ori îi plăcea să spună-n public, cu un ton de ironie rece, că, „de vrei să păstrezi un secret, nu trebuie să-l spui nimănui, nici chiar ţie”.
Vampiru’
Cât a trăit, Giulio Andreotti a fost poreclit în fel şi chip, dar mai mult de către duşmanii săi. La un moment dat, i s-a spus Vampiru’. Cu trecerea anilor, spatele său a devenit tot mai cocoşat. Silueta sa a inspirat o caricatură ce-l reprezenta ca vampir. De atunci, s-a ales şi cu această poreclă. Despre el, adversarii politici spuneau că este vampirul ce trăieşte şi bântuie prin subteranele puterii ce s-a-nălţat pe resturile defunctei primei Republici italiene. Dar lui Giulio Andreotti, care a reuşit, până la urmă, să înhaţe funcţia de senator pe viaţă al unei Republici la a cărei întemeiere a contribuit foarte mult, puţin îi păsa. La 27 de ani ajunsese deputat în Adunarea Constituantă. La câţiva ani, a declarat public: „În Italia sunt făcut vinovat pentru tot ce se-ntâmplă sau s-a-ntâmplat, cu excepţia Războaielor punice”.
Totuşi, Giulio Andreotti e bănuit de multe. Felul său de a reacţiona la unele evenimente externe i-a determinat pe unii să creadă că Giulio Andreotti ar avea ceva legătură cu ele. În 1978, este răpit şi asasinat, de către Brigăzile Roşii, şeful aripii progresiste al democrat-creştinilor, Aldo Moro, adversar al lui Giulio Andreotti. Prin faptul că a refuzat să trateze cu Brigăzile Roşii, se crede că a grăbit conştient asasinarea lui Moro. În 1985, 450 de pasageri sunt luaţi prizoniari, pe vasul Achille-Lauro, de către palestinianul Abu Abbas care execută un american. Atitudinea senatorului Giulio Andreotti îi duce pe unii cu gândul departe, chiar prea departe. Dar aceste două evenimente nu produc pierderea puterii de către Giulio Andreotti. „Puterea o pierd doar cei care nu o au”, a spus calm Giulio Andreotti.
Iuda
Nu s-a enervat nicio-dată-n public. De fiecare dată şi-a ironizat adversarii: „Sunt conştient că sunt mic de statură, dar nu văd niciun uriaş în jurul meu”. Când i s-a reproşat că are relaţii periculoase cu indivizi dubioşi, a replicat: „Nimeni nu se poate feri suficient de mult. Chiar şi Iisus a fost prieten cu trădătorul
Iuda”.
Gustul pentru putere l-a căpătat din momentul în care a-nceput să frecventeze Biserica. Chiar din perioada copilăriei sale de orfan, tătăl murise când Giulio Andreotti avea doi ani, copilul ajuns un elev silitor şi cuminte, ţinut din scurt de mama sa Rosa, a fost fascinat de splendorile Vaticanului. În 1938, după ce a încercat să devină medic, fostul student al Tineretului Catolic ia o decizie ce va marca atât destinul său, cât şi cel al Italiei: se duce la biblioteca Vaticanul, hotărât să studieze pentru a deveni diplomat. Se spune că nimic nu este întâmplător pe lumea asta. Intrat în biblioteca Vaticanului, cere o lucrare despre flota pontificală. Nicio legătură cu diplomaţia. Dar nu poţi şti ce este în capul omului. Se spune că bibliotecarul, nemulţumit că era deranjat în picoteala sa, l-ar fi bombănit: „N-ai altceva mai bun de făcut?”. Se pare că Dumnezeu este cel ce intersectează destinele. Bibliotecarul nu era altul decât Alcide De Gasperi, care în 1943 va fonda Democraţia creştină. Dar până atunci, stătea pitit în sutana de bibliotecar al Vaticanului, pentru a scăpa de fasciştii ce-i puseseră gând rău. Întâlnirea a fost hotărâtoare pentru Giulio Andreotti, care, în scurt timp, a devenit protejatul lui Alcide De Gasperi. Astfel, Giulio Andreotti începe să publice în ziarul „Il Popolo”, tipărit clandestin, publicaţie ce va deveni, după eliberarea Italiei de către americani, organul oficial al Democraţiei creştine. În scurt timp va începe o carieră politică inimitabilă pentru Giulio Andreotti. Şapte ani, subsecretar al preşedinţiei Consiliului de miniştri, mai ales sub conducerea lui De Gasperi, în 1952. Cincisprezece zile, ministru de Interne în efemerul guvern Fanfani, în iarna lui 1954. Ministru al Trezoreriei, în 1958, de trei ori la rând, ministru al Apărării, în perioada 1960 -1964, ministru al Industriei, în 1966, al Externelor şi aşa mai departe. Capătă tot mai multă experienţă administrativă şi politică. Îşi face relaţii tot mai puternice, astfel încât ajunge, în 1972, să formeze primul său cabinet, ultimul constituindu-l în 1991. „Este un tânăr capabil, aşa de capabil, încât îl cred capabil de orice”, va spune Alcide De Gasperi, cel care a netezit drumul ascensiunii politice a lui Giulio Andreotti. Partidul Democraţia creştină, care după Al Doilea Război Mondial ajunsese asemenea unei balene eşuate pe eşichierul politicii italiene, se potriveşte ca o mănuşă lui Giulio Andreotti, care porneşte la atac. Astfel, odată pornit, Giulio Andreotti nu mai poate fi ţinut în loc. El va pune compromisul la loc de cinste în politica italiană. Se dovedeşte un demn urmaş al lui Machiavelli. Pentru început, pune bazele alianţei anticomuniste. Apoi, după cum bate vântul, se schimbă şi el. Descoperă că nu merită să mori pentru un crez politic, ci doar pentru un scop politic. Giulio Andreotti este cel care va-mpinge politica italiană, internă şi externă, pe drumul afarismului şi clientelismului. Prin el, prefăcătoria va deveni politică de stat.
În 2008, Paolo Sorrentino semnează scenariul şi regia filmului „Il Divo”, ce câştigă „Premiul Juriului” la Festivalul filmului de la Cannes. Subiectul este inspirat din viaţa lui Giulio Andreotti. Furios, acesta spune public: „Este o mizerie. Este răutăcios şi diabolic la adresa mea”. Când află că filmul a fost premiat la Cannes, declară: „Mă bucur pentru producător, dar m-aş bucura şi mai mult dacă mi-ar da un procent din beneficiu”.
La naştere, medicii nu-i dăduseră lui Giulio Andreotti mai mult de şase luni de viaţă. Dar „Sfântul” Giulio a trăit suficient de mult ca să-i îngroape pe alţii.