Suntem responsabili pentru tot ce se întâmplă în lume

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Sunt adevăruri pe care le conştientizăm foarte puţin. Unul dintre ele este faptul că binele sau răul, virtutea sau păcatul nostru nu ne privesc numai pe noi, ci au dimensiuni comunitare, mondiale, pozitive sau negative. Direct sau indirect, ele influenţează întreaga lume. Cu alte cuvinte, suntem responsabili pentru tot ce se întâmplă în lume.
Din păcate, acest adevăr îl ignorăm sau nu vrem să auzim de el. De aceea credem că, pentru toate relele care se întâmplă în noi sau în jurul nostru, sunt de vină numai alţii sau chiar Dumnezeu. Aruncăm vina pe alţii şi nu luăm asupra noastră nicio responsabilitate. Acest fapt are consecinţe grave nu numai pentru noi, ci şi pentru mediul nostru apropiat, pentru societate şi chiar pentru lumea întreagă.
Am mers odată la spital să-mi vizitez mama. Pe patul de alături era o bolnavă care suferea mult. La un moment dat s-a întors şi m-a privit. Văitându-se, mi-a zis: „Părinte, toate le-a făcut bune Dumnezeu, în afară de boli. De ce a trebuit să creeze bolile şi să suferim?” Era o întrebare care atunci m-a şocat. Şi mi-am pus întrebări: Dacă Dumnezeu e bun, de ce suferă oamenii? De ce au asemenea dureri chinuitoare? De ce sunt războaie, calamităţi naturale, ură între oameni? Mulţi şi-au pus, poate, aceste întrebări şi au încercat tot felul de răspunsuri. Cu toate acestea, problema răului pare să rămână un mister.
Biserica însă dă un răspuns. Bazându-se pe învăţătura Sf. Scripturi, ea spune că: Dumnezeu nu a creat nimic rău şi urât în lume. Dumnezeu fiind bun, nu era posibil să creeze ceva care să nu fie bun. Şi pe om l-a creat bun şi sănătos, l-a creat nu ca pe o marionetă sau robot, ci l-a creat fiinţă cu logică, cu puterea de a gândi, şi cu stăpânire de sine, cu puterea libertăţii. Această libertate pe care i-a dăruit-o omului, Dumnezeu o respectă şi nu o încalcă!
Omul însă este ispitit de multe ori să-şi folosească rău libertatea şi să nege legătura şi comunicarea cu Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat căderea omului, ce a adus perturbare în întreaga creaţie. Prin căderea în păcat (în neascultare de sfatul lui Dumnezeu), omul a devenit propriul său duşman. Aşa a intrat răul în lume. Decăderea, durerea, suferinţa, boala, păcatul, moartea şi, în general, răul fizic şi moral au intrat în creaţie şi au răvăşit-o. Iar lumea din rai a devenit valea durerii. Omul nu s-a distrus, dar s-a întunecat; a intrat într-o altă dimensiune în care faci răul uşor şi binele
greu.
Deci, este clar că principiul răului nu este Dumnezeu. Omul, prin folosirea rea a libertăţii lui, a dat drepul răului să intre în lume. Prin urmare, lumea pe care o cunoaştem astăzi nu este lumea care a ieşit din mâinile lui Dumnezeu, ci este lumea înstrăinată de Dumnezeu, lumea înbolnăvită de intrarea în ea a păcatului.
Desigur, omul se simte vinovat pentru asta şi încearcă să se îndreptăţească. Nu îşi asigură răspunderea pentru faptele sale, ci se străduieşte să arunce vina şi răspunderea asupra altcuiva. Adam aruncă vina pe Eva, dar şi aspura lui Dumnezeu. Cu un fel de obrăznicie, el zice: „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi eu am mâncat” (Facere 3,12). La fel face şi Eva: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Facere 3,13). La fel facem şi noi!. Frica a înlocuit iubirea, ipocrizia a luat locul sincerităţii şi responsabilităţii, iar răutatea a înlocuit bunătatea. Omul nu se mai poate privi pe sine drept în ochi. Se ascunde de el însuşi, precum se ascunde de Dumnezeu şi de aproapele lui. Nu suportă şi nu vrea să-şi asume responsabilitatea pentru faptele lui şi încearcă să găsească moduri de dezvi-novăţie şi de îndreptăţire.
Işi închipuie că răul este ceva din exteriorul lui. Altcineva sau altceva este de vină, în niciun caz el însuşi. Şi asta este tragedia, cu efecte dezastruoase în viaţa noastră. De aceea, este necesar să fim conştienţi că libertatea înseamnă responsabilitate.
Dacă îţi acorzi un mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi încă lucruri de care poţi să te bucuri. Mai există încă oameni întregi la minte, tradiţii frumoase şi vii, întâlniri minunate şi locuri care te binedispun şi te ajută să ieşi din „sosul toxic” al lumii de azi. Dacă eşti responsabil de libertatea pe care Dumnezeu ţi-a lăsat-o, mai poţi (încă) trăi frumos. Cât va mai dura însă această posibilitate? Şi ce e de făcut ca Dumnezeu să nu ne piardă?
Este o întrebare veche, întrebarea lui Avraam către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei. Care trebuie să fie, într-o comunitate, proporţia dintre bine şi rău, astfel încât comunitatea să fie „iertată”, ocolită de pedeapsa Lui? Câţi dintre locuitorii unei cetăţi trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu ducă la dezastru? Măcar zece, sună răspunsul lui Dumnezeu, după intermedierea lui Avraam. Zece! Adică foarte puţini! Nu se cere ca binele să fie majoritar. Imi cere însă şi mie, şi ţie ca binele să existe! Şi dacă el există, atunci lucrează ca drojdia în alcătuirea aluatului. Lumea poate fi deci salvată, dacă drojdia reţetei ei originare se păstrează, dacă fiecare ne vom strădui să ne numărăm printre cei „zece”. Mie nu mi-a reuşi! Dar poate ţie îţi reuşeşte şi ne vom salva „cetatea” în care trăim!