Sfânta Mânăstire Bunea este un monument istoric cu arhitectură tipică vremii domniei lui Matei Basarab, situată pe culmea dealului Vulcana, la 630 metri altitudine, cu expunere sud-estică, înconjurată de păduri de foioase: fag, stejar, ulm, anin şi paltin, şi a fost construită în anul 1654 de vel vistierul Bunea Grădişteanu. La Sfânta Mănăstire Bunea nu se ajunge uşor. Drumul pieptiş şi aspru începe din Vulcana-Băi, urcând apoi mereu prin desişul unei păduri ce pare că nu se mai termină. E un drum greu şi anevoios, ca suişul unei rugăciuni în miez de noapte. Ca să ajungi la Bunea, porneşti de la Târgovişte, cu maşina sau microbuzul, un drum de 18 kilometri până în satul Vulcana Băi, unde întâlneşti un indicator care-ţi arată cărarea spre mănăstire. Pelerinii urcă prin pădurea deasă de fag, pe o potecă de aproximativ 2,5 km. Peisajul este mirific, iar liniştea, îmbătătoare. Numai în două locuri, la „Vizuini” şi la „Buturuga Neagră”, cărarea suie mai greu. După aproximativ o oră de mers uşor, ajungi la poarta Mânăstirii Bunea, unde te întâmpină o pajişte bogată, la capătul căreia se zăreşte mânăstirea. În pustietatea pădurii, redescoperi intensitatea lucrurilor simple: pâinea, apa şi rugăciunea netulburată. Istoria acestui aşezământ monahal se pierde în negura timpului. Schitul vechi ar fi fost construit pe vremea lui Matei Basarab, ctitor fiind boierul Bunea Grădişteanu. Grota lui Bunea. Legenda locului spune că Bunea ar fi fost urmărit de turci şi s-ar fi ascuns într-o grotă aflată mai jos cu circa 100 de metri de locul unde a înălţat mai târziu mănăstirea. Alţii zic că Bunea, ca de altfel mulţi alţi boieri, ar fi fost urmărit de dorobanţii şi şeimenii sîmbriaşi. Aceştia s-au răsculat împotriva domnitorului Matei Basarab, după lupta de la Finta. Nu şi-au primit plata şi au trecut la represalii. Bunea a mulţumit lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă, ridicând, în anul 1654, mănăstirea care-i poartă acum numele. Grota există şi astăzi. De-a lungul vremii, a fost folosită de călugării pustnici, care urcau aici cu ajutorul unei scări şi rămâneau în peşteră săptămâni în şir pentru post şi rugăciune. Pelerinii nu ratează momentul de a vizita şi grota, considerând-o a fi un lăcaş protejat de Dumnezeu. Călugării sunt primitori. Deschişi. Dornici de a comunica, de a-i povăţui pe cei aflaţi la ananghie. Au în permanenţă pregătite câteva camere pentru oaspeţi. La Mănăstirea Bunea există un ritual aparte. Nu se foloseşte pentru prepararea hranei carnea. Toate cele de trebuinţă se procură din sat, iar pentru iarnă călugării conservă ciuperci, fructe de pădure şi legumele produse în grădina proprie. Cei care au ajuns la Mănăstirea din pădurile Vulcanei Băi spun că s-au simţit mai aproape de Dumnezeu, iar liniştea şi aerul curat au darul să-i ajute să-şi cureţe mintea şi sufletul. Mânăstirea Bunea e ca sălaşul unui sihastru. Zidurile înalte şi despărţitoare de lumea cea lumească lipsesc. în inima dealului, pădurea străveche, cu trunchiuri de stejari seculari, e deopotrivă poartă împărătească şi scut. Nimic din zarva lumii şi a războaielor din jur nu răzbate până aici. Fără telefon, chiar şi fără apă – în afara izvorului şi ploii pe care o strâng -cei 9 vieţuitori ai mănăstirii trăiesc parcă în afara timpului. E greu în vârf de deal să aştepţi ploaia şi mila lui Dumnezeu. Pentru călugarii de la Bunea e simplu. E chiar rostul şi felul lor de a fi. La Bunea, totul se obţine cu multă trudă. Când şi când, la câteva săptămâni, un frate mai în putere coboară la Vulcana, aducând de acolo ultimele veşti, proviziile şi corespondenţa, pe vremuri fiind de măgăruşul Bili, singurul atelaj al mânăstirii. La Mănăstirea Bunea găsim o bisericuţă veche de peste 400 de ani. Locul are forţă. Forţa simplităţii. Nimic nu e trufaş, fără măsură. Până şi mânăstirea, aşa cum arată ea, seamană cu o casă de om simplu şi plin de credinţă şi o grădină de flori în faţă. Alături, bisericuţa cea veche, ridicată din cele 15.000 de cărămizi ale lui Bunea Grădişteanu în 1654, cu turlă şi o singură încăpere proaspăt văruită şi albă. La Bunea, în pustietatea pădurii, redescoperi intensitatea lucrurilor simple: pâinea, apa şi rugăciunea netulburată. Izolarea îi păzeşte pe călugări de zavera politică şi de toată mizeria tranziţiei, dar răutatea lumii nu are stavile. Cu excepţia fratelui Vasile Tomescu, un om tăcut şi cuminte, care se nevoieşte aici de peste 20 de ani, toţi ceilalţi monahi sunt tineri. E greu de spus de ce au intrat în monahie, şi mai ales de ce au preferat pustnicia de la Bunea, izolarea şi lipsurile singurătăţii. Stareţul Zosima Petru e om cu carte. A slujit la Patriarhie, a fost secretar al mitropolitului Corneanu din Banat, pentru ca apoi să vină aici de la Mânăstirea „Săraca” din Timiş. A impus tipicul de obşte şi rugăciunile de noapte. Se ajunge greu în vârful dealului, la Bunea, dar, odată ajuns acolo, începi să înţelegi ce vrea să însemne adevăratul urcuş. În stranele lor tocite de ani, călugării îşi potrivesc paşii pe nevăzutele trepte duhovniceşti, rugându-se nu pentru necazurile lor, ci pentru cei ce sunt cu adevărat strâmtoraţi de sărăcie, boli şi războaie, pentru mântuirea acestei lumi.
%%wppa%% %%cover=7%%
