Să te sinucizi din prea multă grijă pentru patrie

Uneori, ziua de marţi confirmă semnificaţia nefastă pusă pe seama sa. Marţi, 21 mai, Dominique Venner, personalitate importantă a extremei de dreapta franceze, s-a sinucis în catedrala Notre-Dame, din Paris. Gestul său este o raritate în lumea politicii europene. De regulă, este atitudinea unei persoane disperate ce nu mai găseşte nicio soluţie pentru a ieşi din impasul în care se află din cauza erodării psihice. Ultimul caz celebru de sinucidere este cel al lui Hitler, provocat nu numai de pierderea războiului, dar şi de o dezamăgire stimulată de faptul că totuşi lumea nu a aderat până la capăt la ideologia sa rasistă. Din acest punct de vedere, la care trebuie să adăugăm nuanţa de xenofobie, Dominique Venner se alătură grupului de umbre ale unui trecut istoric, destul de apropiat, intolerabil sub aspect etnic.
Parcă şi cerul înnorat al Parisului prevestea gestul fatal al lui Dominique Venner, eseist şi istoric de extremă dreapta, în vârstă de 78 de ani, o persoană cunoscută şi pentru faptul că nu accepta niciun compromis referitor la ideile sale sociale şi politice. Conform informaţiilor furnizate de poliţia pariziană, Dominique Venner, puţin după ora patru după-amiaza, s-a dus în spatele altarului, trăgându-şi un glonte în gură, după ce a lăsat o scrisoare prin care-şi justifica gestul. Ministrul de Interne, Manuel Valls, s-a abţinut de la orice comentariu politic, dar a declarat că Dominique Venner „s-a sinucis în faţa a 1.500 de oameni, care, la acea oră, erau în interiorul catedralei, asistând la slujbă. A fost un şoc pentru credincioşii aflaţi în catedrala pariziană care este mai mult decât un simbol al capiatalei şi al ţării, obligân-du-ne, în curând, să resimţim urmările unui astfel de gest”. Preşedinta „Frontului naţional”, Marine Le Pen, în schimb, a considerat că sinuciderea lui Dominique Venner trebuie analizată sub aspect politic, scriind pe Twitter: „Tot respectul nostru pentru Dominique Venner al cărui ultim gest, total politic, a avut drept scop să trezească poporul Franţei”.
Totuşi, scrisoarea lăsată pe altarul catedralei indică destul de clar că gestul său are o puternică semnificaţie politică, a sacrificiului politic pe „altarul patriei”. Scrisoarea era adresată prietenilor săi de la postul de radio „Radio Courtoisie”, care, de altfel, a şi fost citită public de un alt militant de extremă dreapta, Bernard Lugan: „Mă simt obligat de a acţiona cât încă mai am forţa s-o fac. Cred că este obli=gatoriu să mă sacrific pentru a scoate poporul din letargia în care se află. Pentru gestul meu voi alege un loc cu o puternică semnificaţie simbolică, un loc pe care-l respect şi admir. Gestul meu este expresia unei etici a voinţei. Mă sinucid pentru a trezi conştiinţa amorţită a poporului. Aşa cum eu apăr identitatea tuturor popoarelor, dar la ele acasă, tot aşa mă revolt împotriva crimei care va duce la înlocuirea treptată a populaţiei noastre prin acceptarea imigrării ce ne copleşeşte”. Înainte de a se sinucide, în dimineaţa zilei respective, Dominique Venner scrisese pe blogul său un text intitulat „Manifestarea din 26 mai şi Heidegger”, unde analiza consecinţele ignorării celor ce se revoltaseră împotriva aprobării căsătoriei între homosexuali, dar şi a tratării cu nepăsare a valului tot mai masiv de emigranţi maghrebieni. Textul se încheia cu afirmaţia: „Lupta noastră nu se poate limita doar la respingerea căsătoriilor gay”.
Să nu uităm că Dominique Venner a fost un vechi militant naţionalist al „Tinerei naţiuni”, în anii ’50. În timpul războiului din Algeria, Dominique Venner a fost paraşutist în cadrul OAS, ce acţiona pentru menţinerea de statut de colonie al Algeriei. A fost membru de bază al „Grupului de cercetări şi studii ale civilizaţiei europene” (GRECE), ce a stat la originea ideologiei noii drepte. De asemenea, Dominique Venner a condus „La Nouvelle Revue d’histoire”, publicaţie bimestrială a naţionalismului european şi a scris numeroase lucrări de istorie politică şi militară, precum şi cărţi despre armele de foc şi vânătoare. În ultima perioadă a vieţii, Dominique Venner era de acord cu manifestările anti-gay, considerând normal ca lumea să-şi exprime public nerădarea de a mai accepta derapajele, de a fi furioasă. De asemenea, Dominique Venner considera că nu este de ajuns de a refuza legalizarea căsătoriilor gay, deoarece adevăratul pericol ce ameninţă cu dispariţia naţiunii franceze îl constituie imigraţia provenind din spaţiul extraeuro-pean, ce se va termina cu înlocuirea populaţiei Franţei şi a întregii Europe cu populaţii din Africa şi Asia.
Gestul sinucigaş, dar şi afirmaţiile lui Dominique Venner te duc cu gândul la Germania dintre cele două războaie mondiale, la atmosfera antisemită ce-ncepuse să cuprindă Europa, la faptul că, neputincioase de a scoate propriile lor state din criza economică, multe guverne europene, incapabile politic de a găsi ieşirea din recesiune, găsiseră soluţia, dând vina pe evrei, deşi, în realitate, aceştia contribuiau din plin la prosperitatea Europei interbelice. Oricum, sinuciderea lui Dominique Venner dovedeşte că acesta ajunsese maladiv de îngrijorat de destinul viitorului Franţei.