Cea mai rea dintre toate lumile posibile (60) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
(urmare din nr. 7672, joi 21 februarie)
Astfel, conform constatărilor lui Erhard Berner, un grup de zece familii au în proprietate aproape jumătate din suprafaţa oraşului Manilla.
în India, în paralel, s-a constatat că trei sferturi din suprafaţa totală a spaţiului urban este proprietatea a 6% din familiile urbane, şi doar nouă zeci şi unu de persoane, de exemplu, deţin controlul majorităţii terenurilor neocupate, în Bombay. De altfel, în Karachi, specula cu terenuri a supravieţuit reformelor ce vizau spaţiile de locuit. După cum explică Ellen Brennan, „autorităţile din Karachi au încercat să controleze specula cu terenuri, limitând numărul de parcele pe care o singură persoană le poate poseda legal. Această lege a fost foarte uşor fen-tată prin folosirea de oameni de paie aleşi special din interiorul aceleiaşi familii posesoare de terenuri. în plus, fiscalitatea din Karachi, vizând profiturile provenite din bunurile posedate şi capitalurile provenite din aceeaşi sursă, i-a ajutat pe investitori să păstreze parcelele pe care niciodată nu au avut intenţia să le ocupe. Astfel, între 80.000 şi 100.000 din totalul de 260.000 de parcelele existente în Karachi, stabilite de către Development Authority, în anii 1970, au fost cumpărate de investitorii care le-au lăsat în paragină în următorii zece ani”. 1)
Această tendinţă de speculare a terenurilor a apărut în cadrul a ceea ce s-a numit latifundia urbană, răspândindu-se în mod pervers, stimulată de criza şi declinul economiei productive. înaintea declinului a fost o vreme când valoarea terenurilor urbane era indexată de creşterea economică şi investiţiile în domeniul dezvoltării industriale. De la sfârşitul anilor 1970, legătura dintre valoarea terenului în mediu urban şi creşterea economică a dispărut pe măsură ce activitatea vânzărilor imobiliare, în mediul urban, a devenit din ce în ce mai mult o capcană pentru bugetul naţional, momeala folosită fiind capitalurile. Urmările tot mai grave, cauzate de datoria externă, de inflaţia galopantă şi de terapiile de şoc, impuse de FMI, la sfârşitul anilor 1970 şi pe tot parcursul anilor 1980, au făcut să se diminueze aspectul atractiv pentru investirea de bani în dezvoltarea industrei naţionale şi crearea de locuri de muncă în spaţiul public de activitate. De asemenea, programele de ajustare structurală au diminuat foarte mult investirea de bani, proveniţi din bugetul naţional, către sectorul industrial şi social, investiţiile fiind orientate acum către specula din domeniul imobiliar urban. „Nivelul ridicat al inflaţiei şi amploarea devalorizării monedei naţionale, scrie economistul politic din Accra, Kwadwo Konadu-Agyemang, au descurajat orice investiţie bazată pe bugetul de stat şi au făcut ca investiţia privată în terenurile nefolosite sau parţial folosite să devină investiţia cea mai sigură şi cea mai rentabilă pentru deţinerea de bunuri ce puteau fi negociate nu doar în moneda naţională dar şi în valută, de cele mai multe ori, preferată”. 2)
Rezultatul a fost apariţia şi persistenţa menţinerii unui sector de activitate speculativă cu terenuri, în contextul general al stagnării dezvoltării economice, chiar al declinului acesteia. Astfel, în Istanbul, cum remarca Caglar Keyder, „vânzările imobiliare, din cauza inflaţiei anilor 1980, au devenit investiţia cea mai rentabilă (…), la întretăierea drumurilor ce duceau către corupţia politică, dezvoltarea capitalistă şi finanţările internaţionale”. 3)
1) Ellen Brennan, „Urban Land and Housing Issues Facing the Third World” , art. cit., p. 78.
2) Kwadwo Konadu-Agyemang, The Political Economy of Housing and Urban Development in Africa: Ghana,s Experience from Colonial Times to 1998, Westport, 2001, p.123.
3) Caglar Keyder, „The Houssing Market from Informal to Global”, op. cit., p. 153.
JTradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni