Bazându-se pe forţele represive pentru menţinerea calmului şi ordinii, Erdogan, prim-ministrul Turciei, îşi umflă muşchii la protestatari

Revolta turcilor contra prim-ministrului Recep Tayyip Erdogan, din Istanbul, după două zile de ciocniri violente cu forţele de ordine, trece deocamdată printr-o stare de calm relativ. în continuare, mii de oameni continuă să ocupe piaţa Taksim, dar, spre deosebire de zilele precedente, când sute de protestatari au fost răniţi şi 1.700, arestaţi, acum, poliţia este grijulie să nu fie devastate birourile prim-ministrului, deoarece, în seara zilei de duminică, a trebuit să se folosească iar gaze lacrimogene pentru a pune pe fugă miile de protestatari ce se apropiaseră, vociferând, îngrijorător de mult de ferestrele birourilor lui Erdogan. Ieri, piaţa Taksim era baricadată, iar militanţii societăţii civile au cedat foarte mult loc celor de stânga şi de extremă stânga, de data aceasta protestul căpătând o puternică nuanţă politică.
Şi în Ankara au avut loc manifestări similare, la care au participat mii de persoane. Ceea ce frapează este faptul că în amândouă oraşele, în noaptea de sâmbătă spre duminică, mulţimea a încercat să ia cu asalt şi să devasteze doar birourile prim-ministrului Erdogan. Ieri, ministrul de Interne al Turciei a declarat că majoritatea dintre cei 1.700 de arestaţi a fost pusă în libertate, recunoscând public că nu doar la Instanbul şi Ankara, ci în toată Turcia au avut loc 235 de manifestări de protest cu grade diferite de violenţă, toate îndreptate împotriva prim-mi-nistrului Recep Tayyip Erdogan. Pe de altă parte, ca orice prim-ministru ce crede că doar el gândeşte bine, iar populaţia este proastă grămadă, cum a fost la noi celebrul cuplu Boc-Băsescu, turcul Erdogan refuză să facă vreo concesie protestatarilor. Debutând, la început, ca un protest destinat să salveze parcul Gezi, din Istanbul, foarte repede, în aproape o zi şi jumătate, turcii şi-au adus aminte tot ce aveau de reproşat lui Erdogan şi AKP-ului, partid provenind din mişcarea islamistă conservatoare, acuzat acum de excese autocratice. Duminică, Erdogan, de teamă să nu-i agite şi mai rău pe manifestanţi, nu a scos un cuvânt, dar luni, după ce s-a mai calmat mulţimea, peste tot în Turcia, Erdogan a ciripit suav către populaţia turcă: „Voi duce până la capăt proiectul de amenajare urbanistică a Istanbulului. Cer să fie arestaţi toţi cei ce se opun acestuia. Protestele nu au nici în clin, nici în mânecă cu smulgerea a doisprezece copaci din parcul Gezi. Protestul este o afacere ideologică”. Bazându-se foarte mult pe forţele de ordine, mai ales că momentul de maximă furie, de duminică, a trecut Erdogan nu s-a sfiit să provoace opoziţia: „Dacă e să organizăm manifestări cu caracter social, când ei adună 20 de persoane, eu voi strânge 200.000. Dacă vor reuşi să mobilizeze 100.000 de persoane, eu voi mobiliza un milion, toţi membri ai partidului meu”. Adevărul este că Erdogan nu exagerează cu nimic când se referă la milionul lui de susţinători, deoarece sunt oameni care, pentru a deţine chiar şi o funcţie administrativă măruntă, ce-i face zmei, sau de bătăuş profesionist recompensat cu dreptul de a deţine un mic spaţiu comercial, o tarabă-n piaţă, ei bine, aceşti oameni, de nevoie, din interes, majoritatea, puţini din motive ideologice, au devenit membri ai partidului AKP. Exact aceeaşi schemă când în Grecia era la putere dictatura coloneilor, în România, dictatura portocalie, mai înainte cu câţiva zeci de ani, comuniştii, numai că aceştia din urmă, în primele faze, până la Dej, inclusiv, îşi recompensau supuşii fideli cu funcţii în administraţie sau în comerţul de stat, unde era foarte rentabil, în perioada reaspectivă şi chiar până-n ’89, un gestionar era tătic la mulţi.
Liber la… exprimare
Dar revenind la Erdogan, acesta la fel de abil ca toţi politicienii din spaţiul musulman şi ortodox, unde oamenii sunt mai credincioşi, sub aspectul educaţiei de tip rural, de multe ori valabilă şi-n mediul urban, dar şi creduli, din punct de vedere al gândirii politice, pentru a transforma clerul într-o masă calmată financiar care să lucreze pentru interesele politice ale AKP-ului, ale lui Erdogan, care să transforme mulţimea într-o turmă ce va vota doar AKP-ul, a declarat: „Vom construi cea mai mare moschee şi nu voi cere nimănui voie să fac asta, în niciun caz unei adunături de hoţi. Cei care au votat cu noi în 2002, prin votul dat, ne-au acordat dreptul să-nălţăm moscheea”. De asemenea, bazându-se mult pe popularitatea de care se bucură în mediul rural, Erdogan a atacat dur reţelele de socializare folosite de către protestatari pentru a comunica şi a se organiza. Singura greşeală pe care a recunoscut-o Erdogan este că nu a intervenit la timp să oprească poliţia să nu mai fie violentă cu protestatarii. Desigur, după ce au fost bătuţi, ca la carte protestatarii, acum îi convine lui Erdogan să spună public: „regret, nu o să mai fac aşa ceva”. Dacă vă aduceţi aminte, doar vice-prim-ministrul Bulent Arinc şi-a cerut scuze, şi acesta în mod sigur împins de la spate de Erdogan, pentru a salva aparenţele de umanism ale puterii. Apă de ploaie. întâi baţi oamenii de-i bagi în spital, poate chiar în cimitir, şi apoi pui un subordonat să-şi ceară public scuze ca să zică Uniunea Europeană, unde speră să intre Turcia, că totuşi este democraţie în ţara foştilor sultani. Totuşi, democraţia este în Balcani mai mult un demo virtual, nu o realitatea concretă. Cine are de-a face cu ITT înţelege la ce ne referim. Pentru a da mai multă greutate aşa-ziselor sale intenţii de politician pios şi democrat, deşi pioşenia nu prea rimează cu libertatea de exprimare garantată de normele democraţiei, Erdoban l-a scos la-naintare şi pe Ahmet Davutoglu, ministrul de Externe, care a regretat public, aproape că-i venea să plângă când vorbea, deci care a regretat public nu faptele excesiv de brutale ale poliţiei turce, ci măreaţa realizare a guvernului Erdogan, culmea cinismului politic: libertatea de exprimare pe care guvernul Erdogan a promis-o şi garantat-o din 2002, de când a câştigat alegerile: „Nu este drept – a spus trist Davutoglu (bun politician actor) la posturile TV – ce s-a-ntâmplat, deoarece Turcia are forţa şi maturitatea necesare de a trece peste acest moment, ţara având garantată libertate de exprimare”. într-adevăr, trist moment. Fiecare turc are garantată libertatea de exprimare. Unii recurg la ea folosind cuvinte, sloganuri, unii recurg la libertatea de exprimare cu ajutorul unor modalităţi originale de comunicare cum ar fi bâta sau gazele lacrimogene, alţii recurg la libertatea de comunicare folosind discursul politic, uneori combinat cu mesajul religios. Fiecare cum poate, cum îl duce mintea sau după cum i se permite să-l ducă mintea. Pe scurt, numeroase organizaţii de apărare a drepturilor omului au criticat în termeni politicoşi metodele de calmare a protestatarilor, folosite de poliţia turcă, iar Statele Unite şi Uniunea Europeană s-au şi repezit să declare public că sunt îngrijorate de ceea ce se-ntâmplă-n Turcia, ca să creadă prostimea că şi unii, şi alţii mor de grijă pentru turcul de rând stâlcit în bătaie, deşi Washington-ul şi Bruxelles-ul, de fapt, mor de grija de-a extinde suprafaţa pieţelor aflate sub controlul lor, omul de rând fiind ultima lor grijă.