Turcii nu vor tiranie

În noaptea de 3 spre 4 iunie, poliţia turcă a trecut la atac, cu gaze lacrimogene, pentru a împrăştia manifestanţii ce începuseră să arunce cu pietre în forţele de ordine, în Istanbul şi Ankara, în cea de-a cincea zi de contestare a guvernului. De data aceasta, deşi totul a început în Istanbul, situaţia a devenit extrem de tensionată în capitala ţării, Ankara, centrul focarului nemulţumirilor fiind piaţa Kizilay, centrul nevralgic al oraşului. După cum au declarat oficial forţele de ordine, majoritatea protestatarilor este formată din tineri şi din studenţi. Spre deosebire de Istanbul, unde poliţiştii au tras doar cu gaze lacrimogene şi au încercat să împrăştie mulţimea cu jeturi puternice de apă, la Ankara s-a tras şi cu gloanţe din cauciuc. în plus, în seara zilei de 3 iunie, la Instanbul, 500 de manifestanţi au ridicat baricade şi au aprins focuri în cartierul Gumussuyu, aflat pe malul european al oraşului. în ciuda orei foarte înaintate în noapte, nici locuitorii Ankarei, nici cei ai Istanbulului nu au părăsit strada, protestul la adresa guvernului devenind tot mai amplu, participanţii fiind tot mai numeroşi. De asemenea, pentru a evita vărsarea de sânge, reprezentanţii mişcării de contestare a guvernului au recurs la reţelele de socializare sfătuind sau rugând manifestanţii să nu provoace poliţia, să nu distrugă bunurile publice, să împiedice, dacă este cazul sau dacă se poate, pe toţi indivizii care, profitând de manifestarea antiguvernamentală, se vor deda la jefuirea de magazine în care este posibil să intre prin spargerea vitrinelor.
Vice-prim-ministrul Bulent Arinc, care asigură interimatul în lipsa prim-ministrului Recep Tayyip Erdogan, aflat în vizită oficială în Maroc, încearcă să stăpânească mulţimea tot mai nemulţumită. De asemenea, preşedintele Turciei, Abdullah Gul, a transmis chiar de luni un mesaj de împăcare cu protestatarii, declarând public că doleanţele protestatarilor vor fi ascultate. Acum, este de remarcat nuanţa, mai exact diferenţa de sens între a asculta şi a îndeplini doleanţele. Mai clar, îi poţi asculta pe protestatari până li se apleacă de cât vor vorbi, iar după aceea poţi ordona ca, odată cu trecerea timpului, atât cât să nu îmbătrânească prea mult, să dispară din peisaj.
Focul furiei
Partea proastă este că, totuşi, până la urmă, unii protestatari nu s-au putut abţine şi au dat foc birourilor sediilor partidului AKP, în cele două oraşe. Nici poliţia turcă nu a stat degeaba: pe baza înregistrărilor video, conform afirmaţiilor mass-media turce, aproape cinci sute de per-ticipanţi la protest au fost săltaţi şi interogaţi. Aşa cum s-a mai precizat, flacăra protestelor de masă s-a aprins din clipa când prim-ministrul Recep Tayyip Erdogan a anunţat o serie de proiecte imobiliare, adică pentru proştii din România, prin imobiliar nu înseamnă în mentalitatea turcă să faci doar locuinţe pe care să le vinzi la preţuri de neam prost, înseamnă, aşa cum visează prim-ministrul turc, să faci un aeroport gigantic, cu finalitate civilă, care, la nevoie, rapid poate deveni militară, să mai faci un canal, să mai faci orăşele satelit, să mai faci un complex comercial care la nevoie, după felul cum este proiectat, se poate transforma în cazemată, mai ales că te foloseşti de structura arhitectonică a unei foste cazemate otomane ce n-a a fost dărâmată… Pe scurt, parcul Gezi, ameninţat cu dispariţia, din punct de vedere urban, a devenit pretextul ce a făcut să explodeze vechile nemulţumiri la adresa lui Recep Tayyip Erdogan, în special şi la adresa Partidului dreptăţii şi dezvoltării (AKP), aflat la putere din 2002. Recep Tayyip Erdogan este acuzat de turci că vrea cu orice chip să islamizeze societatea turcă, mai clar, să anuleze dintr-un foc tot ce a reuşit să facă Mustafa Kemal Atatürk, care, în 1926, a abolit, printre altele, sistemul juridic islamic, înlocuindu-l cu cel european, tot în acelaşi an, primul preşedinte la Turciei laice, Atatürk, legiferând şi egalitatea femeii în drepturi cu bărbatul, ceea ce nu fusese posibil în lumea Islamului până la Atatürk. Deci, parcul Gezi a fost pretextul, inclusiv anunţul lui Erdogan căruia, după zece ani, i s-a urcat puterea la cap. De fapt se ştie: cu cât stai mai mult la putere, cu atât îţi vin idei care s-ar putea să nu placă poporului, dar tu ca şef de stat să crezi că lumea nu mai poate de dragul tău. La noi, cazurile care au devenit deja clasice, semănând şi cu modelul Erdogan, sunt Ceauşescu şi Băsescu. Cazurile Iliescu şi Constantinescu, tot catastrofale pentru dezvoltarea economică a României, sunt de altă factură, având alte scopuri şi finalităţi politice, total paralele cu dezideratele populaţiei.
Problema e că se-ngroaşă gluma. Ceea ce la-nceput părea un simplu protest cu nuanţă ecologistă şi tradiţional urbanistică, acum a-nceput să capete nuanţe pronunţat sociale, la nivel de ţară. Astfel, cele mai importante sindicate din Turcia au chemat populaţia să participe la o grevă de două zile, în semn de protest faţă de teroarea declanşată de Stat împotriva manifestanţilor. Confederaţia sindicatelor din sectorul public, ce grupează 11 sindicate şi numără 240.000 de membri, consideră că brutalitatea pe care a manifestat-o guvernul Erdogan faţă de protestatari este o dovadă clară că partidul AKP, de orientare islamo-conservatoare, aflat la putere, este ostil democraţiei. Este vorba de democraţia instituită de Mustafa Kemal Atatürk, după prăbuşirea Imperiului Otoman, rigid, arhaic, având o economie la pământ, considerat, şi din punct de vedere politic, şi financiar, bolnavul incurabil al Europei. Vocea opoziţiei
Şi totuşi, de ce o simplă manifestare la Istanbul, împotriva unui proiect urbanistic considerat de o parte din massmedia turcă drept faraonic, a declanşat proteste la nivelul întregii ţări? Desigur, din afara Turciei, orice formator-deforma-tor de opinie, purtător de osânză, îşi poate da cu presupusul, desigur vor clămpăni verzi şi uscate aşa-zişi specialişti în probleme turceşti, care de fapt sunt impostori specializaţi în praf în ochii lumii. în fine. Considerăm totuşi că unul dintre cei care pot explica şi pe-nţelesul românilor şi pe al turcilor din Dobrogea este Orhan Kemal Cengiz, jurist turc, specializat în apărarea drepturilor omului şi a minorităţilor. De asemenea, dacă nu ştiţi, aflaţi că Orhan Kemal Cengiz a fost avocatul familiilor care au vrut şi au reuşit să afle cine este vinovat de triplul asasinat ce a avut loc în Malatya (Anatolia), în 2007, deci în vremea guvernului islamo-conservator al lui Erdogan, când un german şi doi turci convertiţi la creştinism au fost asasinaţi. Actualmente, Orhan Kemal Cengiz este editorialist la cotidianul „Radikal”. Deocamdată, doar un turc poate explica cel mai bine ce se petrece în ţara sa, mai ales unul care nu este în tabăra Erdogan.
Orhan Kemal Cengiz consideră că evenimentele din Istanbul şi Ankara reflectă problemele mari cu care se confruntă democraţia, în Turcia: „Recep Tayyip Erdogan critică pe toată lumea: opoziţia, protestatarii şi chiar poliţia că a făcut excese în folosirea gazului lacrimogen. Dar evită să se critice pe sine şi guvernul său. Chiar guvernatorul Istanbulului este iertat. Până la urmă, ţapii ispăşitori au fost doar funcţionarii Poliţiei. Dacă ar fi aşa, dacă a fost doar vina Poliţiei, atunci, într-o ţară unde domneşte democraţia, guvernul ar fi trebuit să prezinte populaţiei concluziile anchetei, cu atât mai mult cu cât în Turcia nu există o lege prin care să se stabilească clar în ce condiţii se foloseşte gazul lacrimogen. Guvernul, care a dotat Poliţia cu gaz lacrimogen, nici nu şi-a dat osteneala să legifereze în ce condiţii trebuie folosit acest gaz. în realitate, criza socială şi politică declanşată de parcul Gezi depăşeşte cu mult excesul gazo-lacrimogen al Poliţiei. Parcul Gezi a declanşat o puternică mişcare de nesupunere civilă, de neacceptare a tăierii copacilor din parcul din Istanbul, mai ales că ziarul «Radikal» a publicat un raport oficial al experţilor ce erau împotriva transformării parcului Gezi, totul susţinut cu argumente juridice şi ştiinţifice.
Să te visezi urmaşul Profetului
Erdogan, care s-a-nchis într-un turn de fildeş, încât la urechile lui nu mai ajung criticile, ci doar linguşelile, se-ncăpă-ţânează să nu vadă că proiectele urbanistice pe care le concepe, considerându-le, după mintea lui, utile colectivităţii, în realitate provoacă serioase obiecţii, la diferite nivele ale societăţii. Mai mult chiar, Erdogan nici nu vrea să audă că societatea turcă nu mai vrea ca toate mecanismele de decizie să fie în mâinile unui singur om. Erdogan nu vrea să-nţeleagă că trimiterea la plimbare a mass-media, că exercitarea de presiuni să fie concediaţi editorialiştii ce-l critică, precum şi alegerea, pentru al treilea pod peste Bosfor, al numelui de «Podul Yavuz Sultan Selim», numele turcesc al lui Selim I (1470 – 1520), sultanul cunoscut pentru modul brutal în care i-a persecutat pe şiiţi, aleviţii de astăzi, majoritari, fiind adepţii şiismului heterodox anatolian, nu fac decât să provoace reacţii de respingere. De asemenea, Erdogan nu-nţelege că restricţiile severe referitoare la consumul de alcool, pretextând că trebuie să aibă grijă de sănătatea populaţiei, încercarea de a impune purtatul voalului în facultăţi, de către studente, când învăţământul universitar este laic, ciomăgirea brutală a manifestanţilor din parcul Gezi, totul, chiar totul a creat sentimentul că-n Turcia, de acum încolo, orice decizie se va impune prin recurgere la forţă şi că, din momentul Gezi, a-nceput să domnească tirania în Turcia.
Erdogan doreşte ca absenţa oricărei atitudini critice la adresa sa, care s-a impus în interiorul partidului său, să se extindă şi la nivelul ţării. Erdogan nici nu mai vrea să asculte obiecţiile pe care le au conservatorii, musulmanii practicanţi şi liberalii, cele trei grupuri politice care l-au ajutat să ajungă la putere. Erdogan refuză să vadă profunda nemulţumire a populaţiei, tot mai vie în diferitele straturi ale societăţii, nemulţumire provocată de creşterea puterii manifestată prin autoritarismul său tot mai puternic. Erdogan a ratat faptul că putea să creeze singurul regim democrat din lumea musulmană, ceea ce a atras interesul, în plan internaţional. Erdogan nu a-nţeles că a menaja minoritatea, atunci când dispune de o majoritate confortabilă, nu-nseamnă că nu dai dovadă de putere, ci de-nţelep-ciune, iar faptul că dai dovadă de supleţe în gândire nu este un semn de slăbiciune, ci unul de mare inteligenţă politică.
Dar Erdogan, în loc să-şi facă autocritica, toarnă gaz peste foc şi speră ca mişcarea de protest să fie acaparată de organizaţiile radicale, ceea ce-i va permite să-i discrediteze pe protestatari. Iar focul riscă să fie tot mai mare din clipa-n care a anunţat că va dărâma clădirea Centrului Cultural „Atatürk”, ce include sală pentru congrese, sală de concerte, sală pentru operă, aflată în piaţa Taksim, şi va ridica o imensă moschee, sperând ca-n felul acesta să-i atragă de partea sa pe toţi musulmanii practicanţi şi, astfel să rămână la putere, din 2014, ca preşedinte”.
Până una alta, adepţii lui Erdogan au mobilizat 3.000 de persoane care au manifestat, la Istanbul, scandând în faţa sediului Dogus Holding, „Presa e vândută!”. Dacă nu se ştie, aflaţi, după cum relatează mass-media occidentală, că-n Turcia, presa scrisă şi televiziunea sunt bine controlate de oameni sau grupuri care sunt mână-n mână cu guvernul Erdogan. Singura excepţie este Dogus Holding. Pe de altă parte, din cauza protestelor, Bursa din Istanbul, din cauza protestelor de stradă, a scăzut luni, la închidere, cu 10,47%. De asemenea, a scăzut şi cursul lirei turceşti.
Din păcate, au murit şi două persoane. Prima a murit duminică seara, la Istanbul, când o maşină, se crede că intenţionat, a intrat peste manifestanţi, iar a doua, de 22 de ani, a murit luni, împuşcată, în sudul Turciei, în timpul derulării protestului, în provincia Hatay, la graniţa cu Siria. Deocamdată protestele turcilor se extind în toată ţara.