Fostul preşedinte al Franţei, implicat în afacerea Kadhafi

Deşi guvernul de la Ankara şi-a cerut public scuze celor care au fost păruiţi de poliţie, tensiunea socială continuă să crească în Turcia, iar Confederaţia Naţională a Sindicatelor din Sectorul Public (KESK) şi Confederaţia Sindicală a Muncitorilor Revoluţionari (DISK) vor declanşa o grevă de două zile. Oarecum diferit de ceea ce declarase public prim-ministrul Recep Tayyip Erdogan, care, sigur de sprijinul politic al celor ce l-au votat în 2002, a garantat că, de cum se-ntoarce din vizita pe care o efectuează în Maghreb, va rezolva toate problemele ce s-au ivit după plecarea sa în Maroc, iar viceprim-ministrul Bulent Arinc, ce a văzut pe viu ce se petrece în Turcia, a lăsat-o mai moale şi a declarat că revendicările protestatarilor sunt legitime, iar după ce a discutat cu preşedintele Turciei, Abdullah Gul, şi-a mai cerut şi scuze celor „ciocăniţi” de poliţişti, precizând că scuzele sale nu sunt adresate şi celor care au provocat distrugeri pe stradă, încercând să limiteze libertatea oamenilor. în plus, pentru a-i potoli pe turcii care au sărit ca arşi că nu le mai dă voie Erdogan să bea alcool sau pe turcoaicele care nu vor să fie silite să poarte voal, Bulent Arinc a mai declarat public că guvernul va respecta diferitele moduri de viaţă adoptate de oameni. Adică, cu alte cuvinte, cine vrea să bea, n-are decât, cine are alergie la voal, n-are decât să nu-l poarte. Toate bune şi frumoase, chiar încurajatoare, dar important este ce se va-ntâmpla după ce vine din Maghreb tătucu’ Erdogan. Atunci să te ţii. Poate se lasă cu arestări, cu ciomăgeli, cu mici violuri – când au fost, în Turcia, tari pe felie, poliţiştii au violat într-o veselie nu doar drepturile omului. Deocamdată, la Izmir, 25 de persoane au fost săltate de pe stradă sau de acasă pe motiv că au folosit Twitter-ul pentru a difuza informaţii mincinoase şi pentru a denigra guvernul. Aceasta a fost motivarea oficială din tabăra guvernului. în schimb, Ali Engin, preşedintele filialei Partidului Republican al Poporului (CHP), din Ismir, a spus că cei 25 au fost arestaţi pentru că „au chemat poporul doar să manifesteze în stradă”. Pe monent, în Paris s-a organizat o manifestaţie de solidaritate cu turcii ieşiţi în stradă, ceea ce nu-i convine lui Erdogan, deter-minându-l să amâne la o dată neprecizată aderarea la UE. Ideea este că lui Erdogan nu-i surâde ca tot felul de comisari UE să se amestece în problemele sociale interne ale Turciei, sub pretextul că trebuie apărate drepturile omului.
Poliţia lui Erdogan
Şi Statele Unite au apreciat oficial declaraţiile viceprim-ministrului Bulent Arinc. De fapt, americanii sunt dispuşi să încurajeze o politică internă turcească de conciliere între diferiţii locuitorii ai statului turc, decât să vadă cum islamiştii conservatori, care prin felul de a gândi sunt mai mult înrudiţi cu arabii
fundamentalişti, ajung să scape de sub control. Dacă se ajunge aici, adio podişul Anatoliei, pentru americani, adio dreptul pentru soldaţii NATO de-a mai face turism militar, iar ruşii vor face orice ca să-i vadă pe americani alungaţi din Orientul Apropiat, desigur de către patrioţii turci, iranieni, arabi, a căror iubire de ţară va fi puternic stimulată cu livrări de arme, totul plătit cu banii jos sau cu petrol. Dar până vine Erdogan din Maroc, cu o falcă-n cer şi una-n pământ, nu putem decât să mai consemnăm afirmaţia lui Navy Pillay, purtătorul de cuvânt al înaltului comisar ONU pentru drepturile omului, ce a cerut Turciei o anchetă „rapidă, completă, independentă şi imparţială” despre „poliţiştii care au violat legea şi normele internaţionale ale drepturilor omului”. Când or fi citit un asemenea comunicat, este posibil ca poliţiştii turci să se fi tăvălit de râs. Normal, nu ONU, ci Erdogan le asigură pâinea lor cea de toate zilele. Oricum, după patru zile de confruntare cu poliţia, la Istanbul avem 1.500 de răniţi, iar la Ankara, doar 700, puţin pentru posibilităţile poliţiei, doar dacă protestatarii din Ankara au fost mai buni la fugă decât cei din Istanbul.
Banii contribuabililor
Dar, pentru că tot am pomenit de Franţa, în timp ce turcii se bat între ei, până vine Erdogan, lui Bernard Tapie i s-a-nfipt un morcov de-l va ţine minte toată viaţa. Mai clar, se pare că justiţia franceză este decisă să-l facă pe Tapie să dea-napoi statului cele 403 milioane de euro pe care Consorţiumul de realizare (CDR), prin decizie arbitrală, a fost obligat să-i dea, în 2008, lui Tapie ca despăgubire pentru prejudiciul pe care i l-a adus Crédit lyonnais, amestecat în afacerea cu falita firmă Adidas. Nimeni n-ar fi zis nimic, dar CDR-ul, creat în 1995 pentru a gira pasivul lui Crédit lyonnais, i-a dat lui Tapie cele 403 milioane din banul public. Considerându-se că este prea mare gaura pe care o dă Tapie în bugetul statului, CDR-ul a anunţat, în această săptămână, că se constituie parte civilă în cadrul procesului intentat omului de afaceri Tapie, ceea ce înseamnă că se redeschide dosarul instrumentat de Tribunalul de Arbitraj, care, la rândul său, a fost activat la propunerea lui Christine Lagarde, cândva ministrul al Economiei în timpul mandatului prezidenţial al lui Nicolas Sarkozy, despre care se spune că, fiind un intim al lui Tapie, i-ar fi şoptit lui Lagarde, acum directoare generală a FMI, să-l ajute pe Tapie să-şi recupereze prejudiciul plus profitul, din banii contribuabililor, că doar nu din salariul ei ca ministru sau al lui ca preşedinte. Exact ca la noi: nu are importanţă cine sparge oalele, important este să plătească contribuabili că tot achită taxe şi impozite, tot îngraşă bugetul şi, la un buget gras, nu se simt milioanele plătite unui ales al destinului. Iar lucrul acesta era necesar, plata, deoarece Tapie avea statutul onorific de client politic al lui Sarkozy.
Acum, în iunie 2013, după ce s-a schimbat puterea de stat, justiţia franceză a devenit brusc curioasă să afle ce a determinat-o pe Lagarde, când era ministrul Economiei, să recurgă la procedura arbi-trală, considerată privată, conform normelor dreptului francez, în loc să permită aplicarea normelor legislative normale, pentru încadrarea juridică a cazului Tapie vs Crédit lyonnais. Acum mai apare şi o altă problemă: Christine Lagarde este directoarea generală a FMI şi nu-i convine Franţei, după scandalul Strauss-Kahn, să scape din mână FMI-ul. De aceea Lagarde a fost încadrată juridic cu statutul de martor asistat, altfel zbura de nu se vedea de la conducerea FMI. Dar nici Tapie nu poate să rămână cu milioanele luate din banii publici, oricât de prieten, în culise, a fost el cu Sarkozy. Indiferent prin ce mod legal se va găsi, Tapie trebuie să dea bani înapoi statului. Primul pas a fost făcut: CDR se constituie parte civilă. Următorul pas: dacă Lagarde a fost albită ca la „Nufărul”, trebuia găsit cineva care să fie vinovat. Şi l-au găsit. Stéphane Richard, director în ministerul Economiei din mandatul Lagarde. Dar nici Stéphane Richard nu este venit cu pluta. Cuminte, a venit în faţa comisiei de reanchetare a afacerii Tapie, declarând inocent ca un nou-născut că el, Stéphane Richard, nu a fost supus la nicio presiune din partea lui Nicolas Sarkozy pentru a-i da milioanele onorabilului Tapie, fost vânzător de maşini şi televizoare, fost cântăreţ, actor, scriitor şi politician de succes. Nu. Propunerea de arbitraj a venit chiar de la… preşedintele CDR-ului. După o asemenea declaraţie, reprezentantul CDR-ului a făcut ca trenu’, iar după ce s-a calmat, a trântit în faţa comisiei un exemplar din „Le Canard enchaîné”, o publicaţie cum este „Caţaven-cu”, la noi, unde acelaşi Stéphane Richard spunea contrariul: „în iulie 2007, François Rocchi, împreună cu mine, am fost chemaţi de către secretarul general de la Elysée, Claude Guéant, care ne-a instruit să recurgem la un arbitraj”.
Martori risipiţi în lumea largă
însă, până va da Tapie banii înapoi statului, dacă-i va mai da, căci nici legea franceză nu-i perfectă, totul depinzând de cât de deştept sau de cumpărat este avocatu’, deci până la punctul final, un alt scandal se conturează: cel provocat de fostul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, deocamdată bănuit, nu dovedit că ar fi primit bani de la fostul, acum executatul cu brutalitate de către mulţime, dictator al Libiei, Muammar el Kadhafi, pentru campania electorală din timpul alegerilor pentru funcţia de preşedinte al statului francez. Reacţia lui Sarkozy este tipică: neagă. Mai mult, ameninţă mass-media franceză cu darea în judecată. N-o mai avea omu’ bani ca pe vremuri şi speră să-i scoată din buzunarul presei scrise sau video. Mai ştii!
Ceea ce s-a considerat un succes militar pentru Sarkozy, în 2011, se pare că va deveni o piatră de moară legată de picioarele fostului preşedinte al Franţei. Doi judecători parizieni anchetează diferitele aspecte ale unei aşa-zise afaceri de stat, despre care nu se ştie prea multe, care, după cum s-a constatat, a căpătat şi o altă turnură, vecină cu detunarea de bani. Deocamdată, cei doi avocaţi parizieni vor audia foşti responsabili ai statului libian care au dat de înţeles că ştiu multe despre finanţările oculte din partea lui Kadhafi, de care au beneficiat, după cum afirmă presa franceză, sarkoziştii. Cei doi avocaţi, Serge Tournaire şi René Grouman, îl anchetează pe Marcel Ceccaldi, considerat avocatul istoric al lui Kadhafi, pentru a afla dacă, în prima fază, în 2007, Kadhafi a finanţat campania electorală a lui Sarkozy. Ancheta referitoare la Sarkozy a-nceput să capete, foarte timid, contur încă din martie 2011, când intermediarul lui Kadhafi, în Franţa, deoarece avea intermediari mai peste tot în lume, deci când intermediarul Ziad Takieddine a preluat şi a răspândit afirmaţia lui Saïf Al-Islam, unul din fiii lui Kadhafi care îi cerea înapoi bani daţi de bătrânul Kadhafi.
Astfel, urmează să fie aduşi în Franţa şi audiaţi: Bachir Saleh, fostul director de cabunet al lui Kadhafi, actualmente fugit în Africa de Sud, despre el bănuindu-se că ştie aşa de multe că ar putea să-l înfunde pe Sarkozy, Abdallah Mansur, fost consilier al lui Kadhafi, refugiat în Niger, generalul Abdelhafid Massud, unul din oamenii de bază ai armatei lui Kadhafi, fugit în Algeria, Sabri Shadi, fostul şef al aviaţiei civile libiene, fugit în Liban. Condiţia pentru ca aceştia să vină be bună-voie în Franţa este să apară în presă cu statutul de martor X, iar Franţa să nu le aplice semnul roşu al Interpolului care înseamnă că nu mai pot veni să facă dezvăluiri ca oameni liberi, ci ca persoane arestate. Fostul şef al DCRI, Bernard Squarcini, a declarat deja că, fără a-i prezenta probe, foşti apropiaţi ai lui Kadhafi l-au contactat pentru a-i spune despre o sumă la cinci miloane de euro, dată pentru campania electorală a lui Sarkozy.
Nu prea sunt diferenţe între viaţa politică a vesticilor şi cea a românilor.