Mircea Drăgănescu şi-a început cariera de navetist ,,între linii”, a părăsit drumul acela firesc, normal, pe care viaţa obişnuită, cu cele ale ei fireşti, îl rezervă oamenilor aşezaţi şi, brusc, şi-a aşezat ustensilele poetice, viziunile şi manifestările de acum ale zilelor lui chiar aici, şi chiar aşa: între linii, într-un spaţiu aparent delimitat, dar în fapt lipsit de orice poate să limiteze asemenea moduri de a fi. Aici este locul unde poetul şi-a găsit, se pare, liniştea de a putea privi şi de a contempla neînceputul şi, desigur, nesfârşitul, adică ceea ce la preocupat în permanenţă. Eludând conceptele care se pot aşeza în categoriile standard, fandând cu armele puse la dispoziţie de poezie, iată că Mircea Drăgănescu ajunge în punctul în care îşi poate convinge firea de hirsut, de oarecum sălbatic, să se oprească puţin şi să adopte aşteptarea ca stare de fapt, să o pună în completarea stării de contemplaţie şi, cu toate acestea la îndemână să poată, în sfârşit, desăvârşi toate aceste gesturi.
Aştept să mă maturizez/…/Şi continui să scriu poezie…
,,Mersul” între linii nu este anevoios, cât este destul de obositor din punct de vedere teoretic, din starea de privire permanentă înainte şi/sau înapoi. Este desigur greu să cuprinzi cu privirea şi cu celelalte simţuri disponibile şi ce a fost, şi ce este şi, bineînţeles, ceea ce crezi că s-ar putea, sau nu, să fie. Efortul este mare, este greu de stăpânit, de ţinut între limitele suportabilităţii dar, con-tinuându-şi procesul de impunere, poetul găseşte răgazuri, portiţe care îl
ajută pe drumul desăvârşirii, al ducerii până la capăt. Atâta timp cât toate acestea sunt îndeplinite şi suportate, autorul menţine aprinsă flacăra care încălzeşte şi care luminează căile pe care încearcă să le descâlcească. Pe scurt: înainte, poezie, înapoi, poezie, să zicem, să îl lăsăm pe poet să creadă, să vadă.
Ah ce minunat e să faci poezie/… / În timp/ În timp ce totul se prăbuşeşte/ Se prăbuşeşte…
Apar, pe calea aceasta îngustă, dintre linii, odată cu tot ce încearcă şi dau putere, şi toate care amplifică starea/stările de nesiguranţă, de slăbiciune, de frică. Apare şi se impune angoasa, lipsa oricărui sprijin, încep să se vadă golurile din jurul fiinţei rămase ca să le vadă şi ca să le facă vizibile, aşezându-le în cuvinte. Cuvintele sunt tot ceea ce Mircea Drăgănescu mai are la îndemână, sunt semnele care îi pot ţine calea la un anumit moment al vieţii, al creaţiei. Cuvintele sunt cele care mai pot salva şi susţine tot ceea ce pe poet îl înconjoară şi îl constrânge la ţipăt, la starea în care urletul, oricât de mult amplificat se face greu, foarte greu auzit. Toate aceste cuvinte devin, pas cu pas, salvarea lui, locul unde îşi poate face culcuş, unde poate găsi şi unde îşi poate face sălaş.
Eu/ Încă mă gândesc/ Într-un limbaj îngeresc/ Care ar trebui/ Să se ştie…
Între limitele în care poetul şi-a aşezat poemele, Mircea Drăgănescu se simte oarecum claustrat, îşi pipăie limitele şi încearcă să le îndepărteze, să le facă să lase loc pentru fiecare trăire pe care vrea să o locuiască, pentru ca toate simţurile să beneficieze de libertatea care le poate defini şi care le poate arăta definitv aşa cum vrea poetul să fie arătate. Nimic nu poate pedepsi o atitudine ca aceas
ta, dar destule îl pot obosi, îl pot încerca într-un sens în care îl pot face să oprească sau să încetinească lupta aceasta.
Mircea Drăgănescu depăşeşte fiecare dintre aceste cumpene existenţiale cu un fel de tenacitate, cu o exaltare care îi creează un fel de aură de lumină strălucitoare, lumină care îi completează fiinţa, care îi arată în totalitate portretul, întregindu-i imaginea şi dându-i posibilitatea să o aducă în faţa cititorilor săi aşa cum îşi doreşte, aşa cum trebuie să îi convină unui poet care ţine la ce este original în creaţia lui.
Am să fiu cât mai tăcut/ Să se spună orice despre mine/…/Am să fiu cât mai tăcut
Poezia lui Mircea Drăgănescu din acest nou volum, „Între linii”, este un fel de manifest al unui nou început, al unei noi imagerii care se vrea nesofisticată, care caută, şi reuşeşte, să se apropie fiecare de cel care interacţionează cu ea, de cel care, citind-o, rezonează, empatizează cu ea şi cu mesajele pe care le lasă aşezate şi gata de cules, pe această cale făcută vizibilă de poet. Aici, Mircea Drăgănescu nu se mai apropie de teorii care pot să îngreuneze mesajul, nu mai caută să îşi impună mirările ci, cu naturaleţe şi cu siguranţa câştigată de-a lungul unui traseu creativ continuu, face în aşa fel încât poezia deraiază intenţionat revărsându-se direct în sângele celui pe care îl atinge.
Rostul meu/ Este poezia/ Fără de ea/ Nu aş exista…!!!
Mesajul din acest volum al lui Mircea Drăgănescu nu se mai lasă căutat, descifrat, decodificat, mesajul este direct poezia care de manifestă liber, pe un drum ales de la sine, între linii care nu (de)limitează, ci asigură o cale impusă ca un coridor sigur şi luminos.
Gabriel Enache
