de Mike Davis_
După cum au constatat şi menţionat Nazneen Kanji şi Christian Rogerson în studiile lor, concurenţa sălbatică, fără scrupule, a devenit ceva normal în sectorul activităţii economice ilegale – mai ales în ceea ce priveşte femeile ce lucrează ca vânzătoate în pieţe sau ca vânzătoate pe trotuar, fără autorizaţie -, datorită afluxului mare de femei ce se luptă zilnic pentru a procura hrana necesară supravieţuirii familiilor din care provin: ” La modul general, veniturile obţinute din acest gen de afaceri, de cele mai multe ori girate de femei, sunt inferioare venitului minim, implicând investirea de capital redus ce nu necesită niciun fel de pregătire profesională, neoferind decât posibilitatea redusă de extinderea afacerii ceea ce nu le permite să devină rentabile”.1) în această situaţie, inevitabil mortalitatea infantilă se dublează, sida se răspândeşte, nivelul de hrană al copiilor scade iar mamele din Harare, disperate, ajunse la capătul resurselor, îşi trimit copiii la ţară sau strâng la un loc pe toţi membri familiei, pe vremuri independenţi economic, în aceiaşi locuinţă unde ajung să trăiască înghesuiţi, pentru a plăti mai puţin cu plata impozitului şi a consumului de electicitate.2) Astfel, zeci de mii de copii au fost obligaţi să abandoneze şcoala, pentru a lucra sau pentru a cotrobăi prin gunoaie după resturi de mâncare sau pentru a strânge obiecte ce mai pot fi revândute, având foarte puţine speranţe de a mai putea să se reîntoarcă să înveţe carte. De ce mai multe ori, solidaritatea familială a fost distrusă, neputând rezista la numeroasele presiuni venite din toate părţile. Conform părerii unui grup de cercetători, „dacă pe vremuri familia era o unitate pentru întrajutorarea şi susţinerea membrilor ei, acum a devenit o unitate unde membri ei se luptă unii cu ceilaţi pentru a supravieţui”.3)
Totuşi, decât să asiste cu braţele încrucişate le distrugerea familiilor lor, locuitorii bidonville-urilor au reînviat şi remodelat, la sfârşitul anilor 1970 şi în anii 1980, de cele mai multe ori femeile fiind primele, tipul de revoltă arhetipală a săracilor de la oraşe: revolta violentă pentru procurarea de alimente necesare supravieţuirii. Locuitorii bidonville-urilor din Africa, America Latină şi Asia de Sud n-au acceptat până la urmă amestecul FMI în dezvoltarea economică şi au explodat de furie. în primul studiu care s-a scris despre rezistenţa localnicilor faţă de implementarea ajustărilor structurale (Free Markets and Food Riots, 2004), John Walton şi David Sed-don au listat 146 de revolte între 1976 şi 1992 împotriva FMI”, în 39 de ţări ce aveau datorii externe.4) Cele câteva elemente de „atitudini umane” – aşa-zisele „dimensiuni sociale de ajustare” – ce au fost adăugate PAS-urilor la începutul anilor 1990 în mare parte au fost compromisuri făcute în urma presiunii exercitate de această extraordinară izbucnire de revoltă mondială.
„Cauzele internaţionale ale impunerii austerităţii s-au regăsit simbolic în atacarea agenţiilor de voiaj, de închiriat de maşini străine, a hotelurilor de lux şi a birourilor organizaţiilor internaţionale. Revolta a căpătat forme diferite, cel mai adesea având ca model cele clasice pentru procurarea de alimente de bază necesare supravieţuirii (Maroc, Brazilia, Haiti), alteori au fost manifestări paşnice ce au degenerat în violenţe (Sudan, Turcia, Chile) sau greve generale (Peru, Bolivia, India). Pe de altă parte, de cele mai multe ori, revoltele au început având ca punct de pornire unul dintre modele menţionate pentru a evolua ulterior într-o altă formă de atitudine: manifestările au devenit proteste violente, exploziile de violenţă spontană s-au transformat în acţiuni politice organizate.
Revolta pentru procurarea de alimente de bază necesare supravieţuirii ca modalitate de revoltă populară este un aspect curent, posibil universal, al societăţilor de piaţă – fiind mai puţin o rămăşiţă a evoluţiei polico-indus-triale şi mai mult o strategie pentru luarea puterii prin care săracii şi dezmoşteniţii soartei cereau dreptul de a avea parte de justiţie socială. în actualul sistem modern de existenţă al Statelor şi de integrare economică, punctul critic de explozie al revoltei populare s-a mutat, în acelaşi timp cu esenţialul majorităţii populaţiei mondiale, în oraşe unde se întâlnesc interacţionând procesele economice de acumulare mondială, de dezvoltare naţională şi de nevoie de justiţie populară”.5)
Primul val de revolte anti-FMI a cunoscut apogeul între anii 1983 şi 1985, fiind urmat de un al doilea în 1989. în februarie 1989, în Caracas, o creştere extrem de nepopulară a preţului benzinei şi a trasnsportului în comun – dictată de FMI – a declanşat o revoltă a şoferilor de autobuze înfuriaţi şi a studenţilor radicali, iar reacţia foarte violentă a poliţiei au transformat protestul într-o insurecţie totală. în cursul săptămânii numită Cara-cazo, zeci de mii de săraci au coborât din barrio-urile aflate pe povârnişurile muntelui pentru a jefui centrele comerciale, pentru a da foc la maşinile de lux şi pentru a ridica baricade. Cel puţin 400 de oameni au fost ucişi. O lună mai târziu, Lagos a explodat de furie ca urmare
a protestelor studenţilor împotriva FMI: au murit cincizeci de oameni în timpul celor trei zile de jaf şi de lupte de stradă într-un oraş unde majoritatea săracilor probabil că simţeau aceiaşi furie de nestăpânit ca şi „King” din romanul „Graceland”, scris de Chris Albani:
„Majoritatea celor ce formează not’people este cinstită, municitoare. Dar este la mâna jigodiilor de ofiţeri din armată şi hoţilor din FMI, din Banca Mondială şi din Statele Unite. (…) Acum, noi, voi şi eu şi toţi aceşti amărâţi, datorăm zece milioane de dolari Băncii Mondiale pentru o nimica toată. Cu toţii sunt nişte jecmănitori ordinari, iar eu-i dispreţuiesc: atât pe ai noştri, aflaţi la putere, cât şi pe ai lor, aflaţi la Banca Mondială!”.6)
Deceniul utopic?
Coform teoriei neoclasice, dar şi proiectelor Băncii Mondiale, anii 1990 ar fi trebuit să remedieze tot răul produs în deceniul precedent şi să permită oraşlor din lumea a treia să câştige terenul pierdut, anulând astfel inegalitateape care a mărit-o aplicarea PAS-urilor: durerea gravă provocată de impunerea ajustărilor ar fi trebuit să fie urmată de administrarea analgezelor mondi-alizării. De fapt, aşa cum în mod perfid scoate în evidenţă lucrarea The Challenge of Slums, anii 1990 au constituit primul deceniu din istoria lumii când dezvoltarea urbană s-a putut face în contextul parametrilor neoclasici, în totalitate utopici, ai liberalizării pieţelor.
„în timpul anilor 1990, comeţul a continuat să crească într-un ritm nemaiîntâlnit până atunci, regiuni pe vremuri închise s-au deschis iar cheltuielile militare s-au diminuat. (…) Toate costurile de producţie au scăzut aşa de mult încât dobânda s-a diminuat pentru a fi în concordanţă cu scăderea preţurilor la bunurile de consum de bază. Circulaţia capitalurilor era din ce în ce mai puţin împiedicată de controalele naţionale, putând fi dirijate mai repede spre regiunile cele mai productive. în contextul mai mult decât perfect conform doctrinei economice neoliberale dominante, ai fi putut să te aştepţi ca acest deceniu să fie unul de prosperitate şi de dreptate socială fără precedent”.7)
Cu toate acestea, conform Raportului mondial despre dezvoltarea omenirii2004 publicat de ONU, „un număr fără precedent de State au cunoscut în anii 1990 o scădere a ritmului lor de dezvoltare. Astfel, în patruzeci şi şase de ţări, oamenii sunt în prezent mai săraci decât în 1990. în douăzeci şi cinci de ţări, avem mai mulţi oameni care suferă de foame ca în urmă cu zece ani”.8) Peste tot în lumea a treia, un nou val de PAS-uri şi de programe neoliberale autoimpuse au grăbit desfinţarea de locuri de muncă în sectorul public, au distrus micile industri locale şi agricultura destinată pieţelor naţionale. Marile metropole industriale din America Latină – Mexico, Săo Paulo, Belo Horizonte şi Buenos Aires – au suportat pierderi masive de locuri de muncă în sectorul industrial. în Săo Paulo, poderea locurilor de muncă din sectorul industrial a scăzut de la 40% în 1980 la 15% în 2004.9) Costul plăţii datoriei externe (care, la sfârşitul anilor 1990, înghiţea 60% din bugetul unei ţări ca Jmaica) a absorbit resursele destinate programelor sociale şi ajutorului pentru construire de locuinţe destinate săracilor: a fost ceea ce Don Robotham a definit ca fiind „abandonarea socială” a orăşenilor săraci.10)
1) Cristian Rogerson, „Globalization of Informalization?”, p. 347.
2) NazneenKanji, „Gender, Poverty and Structural Adjustment in Harare, Zimbabwe”, Environment and Urbanization, 7:1, aprilie 1995, p. 39 şi p. 48-50; David Drakakis-Smith, Third WorldCities, op. cit, p. 148 (referitor la malnutriţie). A se vedea şi Deborah Potts şi Chris Mutambirwa, „Basics Are Now a Luxury”, art. cit., p. 73-75.
3) B. Rwezaura şi colatoratori, citat in Miriam Grant, „Difficult Debut: Social and Economic Identities of Urban Youth in Bulawayo, Zimbabwe”, Canadian Journal of African Studies, 37:2/3, 2003, p. 416-417.
4) John Walton şi David Seddon, Free Markets and Food Riots: The Politics of Structural Adjustment, Oxford, 1994, p.
39-40
5) Ibid., p. 43.
6) Cris Albani, Graceland, op. cit., p. 280.
7) The Challenge of Slums, op. cit., p. 34.
8) PNUD, Raportului mondial despre dezvoltarea omenirii 2004, New York, 2004, p. 132.
9) Henry Chu, „Jobless in Săo Paulo”, Los Angeles Times, 30 mai 2004.
10) Don Robotham, „How Kingston Was Wounded” in Jane Schneider şi Ida Susser (coordonat de), Wounded Cities: Destruction and Reconstruction in a Globalized World, Oxford,
2003, p. 111-124.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
