de Mike Davis_
8
Oameni în plus?
„Un proletariat fără uzine, fără ateliere şi fără locuri de muncă, căutând cu disperare să lucreze, sufocat de lupta zilnică pentru supravieţuire, ajuns să-şi facă drum spre viaţă printre incendiile ce mistuie societatea” Patrick Chamoiseau 1)
Brutalitatea tectonică a mondializării neoliberale, începând cu anul 1978, seamănă foarte mult cu procesele sociale catastrofale, finalizate prin apariţia structurilor originale ale aşa-zisei „lumi a treia”, din timpul imperialismului de la sfârşitul epocii victoriene (1870 -1900). La sfârşitul secolului al XlX-lea, includerea forţată, în piaţa mondială, a marilor societăţi rurale de subzistenţă din Asia şi Africa a dus la moartea prin înfometare a milioane de oameni şi dezrădăcinarea a altor zeci de milioane, obligaţi de nevoie să-şi părăsească locurile tradiţionale ce le asigurau necesarul pentru supravieţuire. Rezultatul final (valabil şi pentru America Latină) a fost o „semi-proletarizare” rurală, adică apariţia unei imense clase mondiale de semi-ţărani şi de zilieri amărâţi ce nu mai beneficiau de niciun mijloc de securitate existenţială necesar asigurării subzistenţei. Consecinţa a fost că secolul al XX-lea a devenit o eră nu a revoluţiilor urbane, cum şi-a imaginat marxismul clasic, ci a giganticelor revolte rurale şi a războaielor de independenţă susţinute de cei din lumea satelor. 2)
Se pare că ajustările structurale au operat recent o remodelare a viitorului umanităţii la fel de fundamentale ca cele din anii 1990. Autorii lucrării The Challenge Slums ajung la următoarea concluzie: „în loc să fie centre de creştere şi de prosperitate, oraşele au devenit imense gropi de gunoi unde este aruncată populaţia excedentară lucrând în sectoare necalificate, neprotejate şi ilegale din industria serviciilor şi comerţului”. „Dezvoltarea sectoarelor ilegale de activitate, bazate pe munca la negru, afirmă fără să ezite autorii este (…) consecinţa directă a liberalizării”. Unii sociologi denumesc acest proces social – analog cu semi-proletarizarea ţăranilor rămaşi fără pământ – „proletarizarea pasivă”, fenomen implicând „dispariţia formelor tradiţionale de (re)producere a unui profit, care, pentru marea majoritate a producătorilor direcţi, nu este compensată de deţinerea unui post de salariat pe piaţa legală a muncii”.3)
Apariţia clasei muncitoreşti ce lucrează la negru, fără recunoaştere legală, are importante antecedente istorice. în istoria europeană modernă, Napoli, mai mult decât Dublin sau cartierul East End din Londra, a devenit exemplul tipic de economie urbană subterană. în „oraşul cel mai şocant din secolul al XIX-lea”, cum îl defineşte Frank Snowden în excelentul său studiu, o „populaţie de muncitori excedentar de cronică” supravieţuieşte datorită unor miraculoase improvizaţii economice şi a interminabilei subdivizări a nişelor de subzistenţă. O penurie structurală de locuri de muncă legale – nivelul şomajului permanent era la vremea respectivă în jur de 40% – se transformase într-un ameţitor spectacol al concurenţei subterane pentru obţinerea unui mijloc de supravieţuire. Astfel, străzile oraşului Napoli din perioada Risorgimento (descrise de Snowden) erau o anticipare plină de culoare, dar totuşi tragică a ceea ce va deveni mai târziu, în zilele noastre, Lima sau Kinshasa.
„Faptul că zeci de mii de oameni
supravieţuiau vânzându-şi marfa în mijlocul mizerie de pe străzile şi străduţele oraşului era o caracteristică a economiei locale bolnave. Cu toate acestea, tocmai aceşti antreprenori amărâţi creau impresia că Napoli era un mare centru comercial cu o activitate frenetică. Aceşti bărbaţi şi femei ce umpleau până la refuz străzile, vociferând neîncetat pentru a-şi vinde marfa, nu erau muncitori, ci «capitalişti în zdrenţe» ce reuşeau să scape de plata taxelor. Un funcţionar local i-a numit «mini-industriaşi». Stăpânii străzii erau vânzătorii de ziare, ce practicau această meserie douăsprezece luni din douăsprezece, fiind singurii ce se bucurau de o remuneraţie stabilă. Ceilaţi erau aşa-zişii «negustori ţigani», adevăraţi nomazi ai pieţelor, practicând diferite meseri în funcţie de oportunităţi. Astfel, puteau fi vânzători de legume, de nuci, de şireturi; vânzători de pizza, de mulaje şi de haine de ocazie; vânzători de apă minerală, de porumb şi de bomboane. Unii oameni îşi câştigau pâine zilnică lucrând pe post de curieri, ca distribuitori de prospecte publicitare sau goleau gropile septice şi strângeau resturile menajere pentru câţiva centesimi pe săptămână. Alţii lucrau ca bocitori şi bocitoare, plâtiţi să meargă în urma sicri-ielor oamenilor înstăriţi până la cimitirul din cartierul Poggioreale. Prin prezenţa lor, săracii plătiţi să bocească, sperând că vor mânca, la final, pe săturate, ba poate vor lua ceva şi pentru acasă, dădeau impresia că răposatul fusese iubit de o mare parte a oraşului, ceea ce le creea membrilor clasei superioare sentimentul că sunt populari şi deţin puterea.” 4)
Astăzi, există sute, chiar mii de napoli-tani răspândiţi prin lume. Desigur, în anii 1970, Manuel Castells şi alţi critici radicali ai societăţii contemporane puteau să atace convingător „mitul marginalizării” ce asocia intrisec bidonville-urile cu munca la negru, scoţând în evidenţă numărul foarte mare de muncitori şi funcţionari constrânşi să trăiască în locuinţe insalubre din oraşe precum Caracas sau Santiago. 5) Pe de altă parte, cel puţin în America Latină, tendinţa dominantă pe piaţa muncii, în mediul urban, în cursul precedentei perioade de industrializare pentru înlocuirea importurilor a fost de reducere relativă a muncii la negru de la 29% în 1940 la 21% în 1970, la nivelul de ansamblu al continentului. 6)
1) Patrick Chamoiseau, Texaco, Gallimard, Paris, 1994 (1992), p. 402.
2) A se vedea Mike Davis, Genociduri tropicale. Catastrofe naturale şi foamete colonială (1870 -1900). Originile subdezvoltării (tradus din engleza americană de Marc Saint-Upéry), La Découverte, Paris, 2006 (ediţia a doua), p. 226-228.0
3) The Challenge of Slums, op. cit., p. 40 şi p. 46; Thomas Mitschein, Henrique Miranda şi Mariceli Paraense, Urbanizaçâo Selvagem e Proletarizaçâo Passiva na amazônia. O Caso de Belém, Belém, 1989 (citat in John Browder şi Brian Gogfrey, Rainforest Cities, op. cit., p.
132).
4) Frank Snowden, Naples in the Time of Cholera, op. cit., p. 35 – 36.
5) Manuel Castells, The City and the Grassroots, op. cit., p. 181 – 183.
6) Orlandina de Oliveira şi Brian Roberts, „The Many Roles of the Informal Sector in Development: Evidence from Urban Labor Market Research, 1940 – 1989” in Cathy Rakowski (coordonat de), Contrapunto: The Informal Sector Debate in Latin America, Albany, 1994, p. 56.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
