de Mike Davis
în al şaselea rând, datorită faptului că se luptă disperaţi cu condiţiile sociale ostile, nu trebuie să ne surprindă faptul că săracii se orientează, plini de o fantastică speranţă, către ceea ce putem numi „a treia economie” de subzistenţă urbană ce include pariurile, sistemul piramidal de câştig, loteria şi multe alte forme caracterizate în totalitatea lor prin iluzia magică a bogăţiei. Astfel, studiind economia de tip familial din bidonville-ul aflat în cartierul KlongThoey, din portul Bangkokului, Hans-Dieter Evers şi Rüdiger Korff au descoperit că cel puţin 20% din veniturile cartierului erau redistribuite prin intermediul pariurilor şi a altor jocuri de noroc. 1) Pe de altă parte, s-a observat că peste tot în lumea a treia urbană, sentimentul religios se articulează perfect cu dorinţa de a-L ruga pe Dumnezeu să influenţeze destinul individului încât acesta să scape de sărăcie, norocul zâmbindu-i şi lui cel puţin o dată în viaţă.
în al şaptelea rând, în astfel de condiţii, nu trebuie să ne surprindă faptul că iniţiative ca dezvoltarea microcreditului sau a caselor de ajutor reciproc, chiar dacă sunt de ajutor pentru câteva întreprinderi ce activează, în realitate, mai mult în spaţiul economiei subterane, în ciuda aparenţelor de legalitate, fiind o gură de oxigen pentru ele, nu au decât un slab impact macroeconomic în reducerea sărăciei urbane, chiar şi în cazul oraşului Dacca, cunoscut pe plan mondial mai mult prin activitatea celebrei Grameen Bank. 2) în realitate, credinţa adânc înrădăcinată că „microîntre-prinderea îţi poate schimba viaţa în bine”, scrie Jaime Joseph, veteran al militantismului local în Lima, a devenit un fel de cult urban pe care ONG-urile bine intenţionate îl susţin neîncetat într-un mod incantatoriu: „S-a pus foarte mult accentul pe microîntreprinderi, văzute ca soluţia magică ce poate oferi orăşenilor săraci posibilitatea unei dezvoltări economice individuale. De douăzeci de ani, studierea microîntreprinderilor ce se multiplică neîncetat în megapolis ne-a demonstrat că majoritatea dintre ele nu este decât o tactică de supravieţuire pe termen scurt ce nu oferă individului nicio posibilitate reală de a acumula avere.”3)
în al optulea rând, intensificarea concurenţei în zona sectorului activităţii economice ilegale epuizează capitalul social şi distruge reţelele de întrajutorare şi de solidaritate necesare asigurării supravieţuirii celor mai săraci, afectând în mod foarte dur mai ales femeile şi copiii. Yolette Etienne, membră a unui ONG ce activează în Haiti, descrie astfel logica ultimă a individualismului neoliberal în contextul sărăciei absolute:
„Acum, totul este de vânzare. înainte vreme, orice femeie vă oferea, fără să clipească, ospitalitate, îţi oferea să bei cafea, împărţea cu tine tot ce putea împărţi cu un oaspete. Mai mult chiar, te puteai duce la un vecin, să mănânci; o fetiţă se putea duce în vizită la naşa sa şi pleca de la ea cu o nucă de cocos sau se ducea la o mătuşă de unde pleca cu două mango. Dar, odată cu creşterea sărăciei, aceste mici gesturi de solidaritate au dispărut definitiv. Acum, când te duci la cineva, gazda fie te întrebă dacă poţi să plăteşti cafeaua ce ţi se oferă sau pur şi simplu nu poate să-ţi ofere cafeaua deoarece nu are de unde. Astfel, încetul cu încetul începe să dispară tradiţia schimbului de mici servicii între oameni, ce le permitea celor săraci să supravieţuiască, ajuntându-se între ei, când era cazul.” 4)
Mai mult chiar, în Mexic, Mercedes de la Rocha „subliniază faptul că două decenii de sărăcie permanentă au reuşit să-i termine pe săraci, îngenunchiindu-i definitiv.” Sylvia Chant spune în continuarea a ceea ce a constatat Mercedes de la Rocha: „Dacă pe vremuri, mobilizarea întregii familii şi solidaritatea comunitară oferea posibilitatea de a găsi resursele vitale necesare supravieţuirii, acum sărăcia a impus o limitare a serviciilor pe care oamenii le pot cere unii altora, iar eficienţa acestor schimburi de servicii s-a diminuat aşa de mult încât a cere ajutorul, pentru a ieşi la liman dintr-o situaţie dificilă, a devenit un handicap. Sunt foarte multe motive întemeiate ce ne îndreptăţesc să constatăm că responsabilitatea socială disproporţionată ce apasă pe umerii femeilor a ajuns să le facă pe acestea să nu mai poată da dovadă de milă pentru ajutorarea celor aflaţi la ananghie, aşa de mare a ajuns să fie
sărăcia care, până la urmă, a reuşit să sece posibilităţile materiale şi sufleteşti ale fameilor.” 5)
în al nouălea rând, şi cu aceasta încheiem lista, în condiţiile concurenţei împinsă la extreme, orientarea neoliberală (aşa cum este expusă în Raportul despre dezvoltarea lumii în 1995 al Băncii Mondiale) conform căreia munca trebuie să devină tot mai flexibilă, s-a dovedit a fi, în plan social, o catastrofă. 6) Ideile exprimate după modelul de gândire al lui de Soto nu au făcut altceva decât să transforme panta economică într-un loc foarte alunecos cu o singură direcţie de deplasare: infernul hobbesian. Indivizii ce trebuie să facă faţă concurenţei din sectorul economiei subterane în condiţiile în care oferta mâinii de lucru este infinită, în general se opresc chiar înainte de momentul ce i-ar putea aduce în situaţia de a declanşa un război al tuturor împotriva tuturor; de cele mai multe ori, conflictul se manifestă prin violenţă rasială sau etno-religioasă. Naşii inclusiv seniorii din sectorul economiei subterane (de regulă invizibili) ştiu în mod inteligent să recurgă la coerciţie, chiar la violenţă cronică, pentru a echilibra concurenţa şi pentru a-şi proteja investiţiile. După cum scotea în evidenţă Philip Amis, „multe bariere sunt puse în calea celui ce vrea să pătrundă în sectorul rentabil al economiei subterane, bariere de natură financiară, dar deasemenea, de cele mai multe ori de natură politică, fapt ce crează o mişcare de concentrare cu tendinţă de monopol; sunt domeniile în cvare se pătrunde cu foarte mare greutate.” 7)
în plan politic, deoarece lipseşte în totalitate garantarea dreptului la muncă, sectorul economiei subterane este o lume pe jumătate feudală a bacşişului, a mitei, a loialităţii de tip tribal şi a excluziunii etnice. Spaţiul urban de activitate nu a fost niciodată gratuit. O bucăţică de trotuar, închirierea unei ricşe, o zi de lucru pe un şantier sau o scrisoare de recomandare pentru obţinerea unui post de femeie de serviciu: toate acestea nu se pot obţine decât recurgând la serviciile unui naş sau dacă aparţii unei reţele închise ce este de cele mai multe ori o miliţie etnică sau o bandă ce controlează un cartier. în timp ce industriile legale tradiţionale, precum cea a textilelor, în India sau a petrolului, în Orientul Apropiat au tendinţa de a promova solidaritatea interetnică prin intermediul sindicatelor şi a partidelor politice radicale, creşterea puterii economice a sectorului de activitate subterană neprotejată de cele mai multe ori merge mână-n mână cu exacerbarea deosebirilor etnico-religioase şi a violenţei sectare.8)
1) Hans-Dieter Evers şi Rüdiger Korff, Southeast Asian Urbanism, op. cit., p. 143.
2) Serajul Hoque, „Micro-credit and the Reduction of Poverty in Bangladesh”, Journal of Contemporary Asia, 34:1, 2004, p. 21 şi p. 27.
3) Jaime Joseph, „Sustainable Development and Democracy in Megacities” in David Westendorff şi Deborah Eade (coordonat de), Development in Cities, op. cit., p. 115
4) Citat din Beverly Bell, Walking on Fire, op. cit., p. 120.
5) Parafază in Sylvia Chant, „Urban Livelihoods”, art. cit., p.
212-214.
6) Jan Breman, The Labouring Poor, op. cit., p. 5 şi p. 201.
7) Philip Amis, „Making Sense of Urban Poverty”, Environment and Urbanization, 7:1, aprilie 1995, p. 151.
8) Cred totuşi că Manuel Castells şi Alejandro Portes au mers prea departe când au sugerat, într-un eseu din 1989 că proletariatul „va dispare progresiv” sub efectul „eterogeneităţii crescând a situaţiilor de muncă şi, pornind de la acest aspect, a condiţiilor sociale” (Manuel Castells şi Alejandro Portes, „World Underneath: The Origins, Dynamics and Effects of the Informal Economy”, in Alejandro Portes, Manuel Castells şi Lauren Benton (coordonat de), The Informal Economy: Studies in Advanced and Less Devloped Countries, Baltimore, 1989, p. 31). în realitate, muncitorii din sectorul subteran de activitate au tendinţa de a se regrupa masiv într-un numâr limitat de nişe economice majore unde o organizare reală şi o „conştinţă de clasă” ar putea deveni posibile dacă munca prestată ar fi reglementată de reguli şi legi recunoscute legal. Lipsa de cetăţenie economică, mai mult decât heterogeneitatea în sine a locurilor de muncă face ca munca la negru să favorizeze subordonarea clientelistă şi fragmenarea etnică. Sunt de asemenea de acord cu Jan Breman când afirmă că soluţionarea muncii la negru trebuie să treacă prin filtrul legalizării drepturilor şi protecţiei celor ce muncesc la negru şi nu prin filtrul legalizării proprietăţii. (p. 102).
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
