La acest moment, Alocaţia reprezintă finanţarea natalităţii de circumstanţă

Când vine vorba de aruncat praf în ochi sau a face o treabă doar de circumstanţă, românul este maestru. Dăm alocaţii universale iniţial mari şi apoi mici, avem deduceri ridicol de mici pentru copiii aflaţi în întreţinere şi apoi ne mirăm ce impact demografic au aceste măsuri de redistribuire a veniturilor. Asistăm pasivi la scăderea populaţiei, atât urmare a naşterilor tot mai puţine, cât şi a plecărilor în străinătate, cu pericolul de a asista la prăbuşirea sistemul de asigurări sociale pe termen lung.
În conformitate cu prevederile Legii 61/1993 republicată şi OUG 124/2011, toţi copiii cetăţeni români, străini sau apatrizi care domiciliază în România au dreptul la alocaţie de stat în cuantum de 200 lei/lună până la vârsta de 2 ani şi 42 de lei lună (84 lei pe lună în cazul copiilor cu handicap) până la vârsta de 18 ani.
Pentru a beneficia de alocaţie, copiii trebuie să urmeze o formă de învăţământ. De altfel, ei pot primi suma aferentă şi după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă urmează cursurile profesionale sau liceale, până la finalizarea acestora (cu condiţia să nu repete anul şcolar decât dacă motivele sunt de natură medicală).
Din 2012, cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se raportează la indicatorul social de referinta (ISR, stabilit la o valoare de 500 lei), după cum urmează: pentru copiii de până la 2 ani (sau 3 ani pentru copilul cu handicap), alocaţia de stat este 0,4 ISR; pentru copiii cu vârsta între 2 şi 18 ani, alocaţia de stat este 0,084 ISR; pentru copilul cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 şi 18 ani, alocaţia de stat este de 0,168
ISR.
Argumentaţia teoretică, cum că sumele acordate de stat ar fi un drept universal al copilului, are o hibă foarte uşor de decelat. Aceasta constă în modificarea bruscă, cu un raport de aproape 5 la 1, între vârsta de 2 ani şi vârsta de 3 ani a copilului. Ceea ce, corelat cu durata concediului maternal şi obligativitatea păstrării slujbei pe timp limitat pentru o mamă, sugerează că, de fapt, ajutorul se acordă mamei şi nu copilului.
Tehnic, suma de 200 lei corespunde deducerii la impozitare a unei sume venit net de 1.250 lei, adică unui salariu brut de 1.506 lei. Cu alte cuvinte, traducerea în termeni populari a alocaţiei de 200 lei ar fi cam aşa: pentru ca mamele care lucrează să îşi poată îngrji copilul în primii ani de viaţă, li se oferă, pe lăngă dreturile legate de fostul salariu, efectul unei o deduceri la impozitare corespunzătoare salariului de 1.500 lei.
Dacă sumele plătite de statul român drept alocaţie pentru copii sunt foarte mici (sub 10 euro pe lună), atunci sumele deductibile pentru copiii aflaţi în întreţinere sunt extrem de mici (cam 3,5 euro pe lună). Cu doar maxim 100 lei deducere, echivalentul a maxim 16 lei alocaţie pentru copiii celor care lucrează cu forme legale, nu trebuie să ne mire cine face copii în România şi câţi.
Raportul între alocaţii şi deduceri este puternic deba-lansat în favoarea alocaţiilor, ceea ce implică un accent pus pe teza „copiilor la comun” şi nu pe ideea de a ajuta pe fiecare după merite să aibă mai mulţi copii. Pentru unii, copii devin, pur şi simplu, o sursă de venit, cadenţa de unul la doi ani asigurând un nivel redus dar sigur de lichidităţi în familiile ce îşi duc traiul de pe o zi pe alta.
Alţii lucrează şi susţin, prin taxele şi impozitele plătite, sistemul de asigurări sociale. Dar sunt descurajaţi să aibă copii tocmai prin politica de venituri dusă de acelaşi stat la care contribuie. După care nu prea au de ce să îşi încurajeze urmaşii crescuţi cu greu din cauza obligaţiilor sociale asumate de stat (majoritatea asistată votează ca minoritatea susţinătoare să-i dea bani, c-aşa e în democraţie) să rămână în ţară şi să perpetueze acest mod de a aborda politica demografică din perspectivă economică.
Soluţii ar fi dar prespun asumarea riscului de a nu place electoratului mult şi incult sau puţin şi exagerat milocreştin. Ele ar trebui să ducă la echilibrarea veniturilor din alocaţii cu cele din deduceri, cea mai simplă metodă fiind majorarea deducerii pentru copii mai spre nivelul deducerii de 740 lei practicate la impozitele pentru pensionari (indiferent de mărimea pensiei, că aşa a considerat onor justiţia română).
Totodată, ar fi utilă egalizarea alocaţiei de 200 lei dată universal sub 2 ani cu cei 42 lei daţi tot universal până la 18 ani. Şi acoperirea cu bani din partea statului stict a unor produse pentru copii pe bază de vouchere valorice. Pentru a nu mai finanţa natalitatea de circumstanţă, ci realmente bunăstarea noului-născut. Care, în treacăt, fie spus, (pe model norvegian) nici nu ar trebui încredinţat unor familii care nu dovedesc (cu acte) că au din ce să îl crească.
Şi, dacă am vrea să facem realmente ordine în hăţişul de niveluri de protecţie social, am putea face unificarea deducerilor la acelaşi nivel pentru salariaţi, copii şi pensionari la 750 lei (efect 120 lei de persoană rămaşi în buzunarul celor care încasează bani cu forme legale). Ar fi cea mai simplă şi constituţională abordare (deocamdată suntem egali în faţa legii, dar nu şi în faţa fiscului).