Ce cere Dumnezeu de la noi?

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Dumnezeu ne-a ales pe toţi, pe fiecare dintre noi, să fim oameni şi a fi om înseamnă să-ţi afli sensul existenţei şi bucuria de a fi în Dumnezeu, în relaţie vie cu El.
De ce nu răspundem toţi alegerii Lui?
De ce alergăm să răspundem într-o limbă a dorinţelor noastre trecătoare şi ucigătoare de suflet?
E veche de când lumea boala împotrivirii omului la oferta lui Dumnezeu. Tocmai din acest motiv s-a făcut Dumnezeu-Fiul Om, ca să ne elibereze din această boală cumplită a împotrivirii la Bucurie.
Oferta lui Dumnezeu este deplină şi luminoasă, dar puţini sunt cei ce o aleg. De ce? De ce nu alege omul bucuria dăruită gratuit de Dumnezeu în Biserica Lui? De ce alege să rămână în închisoarea sa sufletească? De ce nu răspunde acestor oferte? Pentru că nu vrea să se lepede de sine. Se iubeşte pe sine atât de mult şi de bolnav, încât acest om alege să sufere oricât, numai să nu accepte durerea lepădării de sine, de voia sa aducătoare de nefericire. E paradoxal! Alege să sufere ani şi ani, plin de ură şi de dorinţa unei răzbunări, de exemplu, în loc să treacă împreună cu Dumnezeu prin poarta cea strâmtă a iertării care duce la „Bucurie veşnică”.
Lepădarea de sine nu e altceva decât lepădarea setului de convingeri şi credinţe lăuntrice după care ne trăim viaţa. Dacă ne lepădăm de ele alegând să trăim după poruncile lui Dumnezeu şi luăm putere de la El, în Biserică, prin Sfintele Taine pentru asta, vom descoperi cu uimire că Dumnezeu este cu noi, că bucuria Lui este reală şi că nu depinde de nimic exterior. Aflând această bucurie a împărăţiei Lui care este în noi, toate cele necesare ni se adaugă, fără a le căuta.
Preferăm să suferim mult, urât, meschin şi nedemn, cu încercări pe care le cunoaştem şi le controlăm cumva (rău cu rău), pe care le urâm doar de dragul urii, pentru că le şi îndrăgim (dar mai rău fără rău – spunem noi) în loc să cerem ajutor de la Dumnezeu să ne eliberăm de principala lor cazută: frica de durerea naşterii la viaţa cu sens. Şi cercul se învârte fără oprire: cu cât fugim mai mult de durere, apelând la anestezice şi surogate de plăcere, cu atât ne înfundăm mai mult în suferinţă.
Domnul însă a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi, iată că, este! Vine cu noi pretutindeni; ne aşteaptă oricât de mult am ocoli şi rătăci; ne susţine şi ne luminează chiar şi în nebuniile pe care le scornim în alergarea după plăceri şi fericiri străine ca să ne fie aproape la ceas de durere, când toţi şi toate ne părăsesc sau se întorc împotriva noastră.
Dumnezeu aude orice suspin şi vine la oricine îl cheamă. Cei ce nu-i văd încă prezenţa şi nu-i simt încă mângâierea, sunt cei ce nu se îndură „să-şi vină în fire” şi să se întoarcă în casa Tatăului şi se supără pe Dumenzeu că nu-l convinge pe stăpânul porcilor din parabolă, să le astâmpere foamea cu acele amărâte de roşcove…
Dar gândul permanent la Dumnezeu şi rugăciunea stăruitoare fac ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru şi să transforme toate cu prezenţa Lui. Şi când nu o vom simţi, să ştim că El este acolo, aşa cum soarele este acolo, dincolo de nori, când vremea este rea.
Dacă omul la necaz întreabă: „De ce mi se întâmplă mie asta? – nu va putea obţine un răspuns decât de la trecutul său, pe care îl poate citi orice duh căzut! Întrebarea pe care şi-o pune omul nou este: „Doamne, pentru ce îngădui Tu acest lucru? Ce vrei să-mi spui? Ce ceri de la mine? Şi vom afla că nu cere decât să-L primim ca Dumnezeu al nostru, ca să lucreze cu noi la răspunsul pe care noi înşine îl vom da la judecata de apoi… ne cere „să fim” OAMENI până la capăt”.
Nu vom putea să ajungem la un sfâşrit fericit dacă îl învăţăm pe Dumnezeu cum să ne rezolve problemele şi cum să ne aranjeze viaţa, întâlnirile, caracterul nostru şi al celor din jur. Toate problemele şi evenimentele vieţii noastre în timp au rostul de a deveni loc de întâlnire cu veşnicia. Altfel e timp pierdut şi locuri de „experimentare” a chinului, a întunericului şi a scrâşnirii dinţilor ca daruri ale lui Dumnezeu pentru a trezi şi a urî păcatul.
Dar, atenţie: nu chinul ni-l dăruieşte Dumnezeu sau cele amintite mai sus, ci libertatea de a alege să trăim „după mintea noastră”, ceea ce ne duce în robia voii noastre, subjugată de voia celui viclean sau după mintea lui, devenită accesibilă oricui voieşte să se lepede de sine, prin Hristos Domnul în Biserica Lui. Durerile şi necazurile vieţii devin daruri, când înţelegem că sunt consecinţele alegerilor noastre, preznet sau trecute, şi că dor, numai pentru a ne trezi şi a alega „Calea” cea bună.
Dacă tu vrei să alegi această „Cale”, te sfătuiesc să începi prin a cere credinţă şi răbdare! Să ai grijă de gândurile tale, pentru că se vor transforma în vorbe; să ai grijă de vorbele tale, pentru că se vor transforma în fapte; să ai grijă de faptele tale, pentru că se vor transforma în obiceiuri; să ai grijă de obiceiurile tale, pentru că se vor transforma în caracterul tău; să ai grijă de caracterul tău, pentru că va fi destinul tău, va fi viaţa
ta…
Să ai grijă să fii om!