Revoluţia internetului a distrus-o pe cea a tiparului

Date:

batranaScriitoarea britanică Doris Lessing, deţinătoarea Premiului Nobel pentru Literatură 2007, a murit duminică, 17 noiembrie, în vârstă de 94 de ani.
Cu acordul Fundaţiei Nobel, conform căruia orice revistă sau ziar poate publica fragmente din discursurile rostite cu ocazia decernării premiului Nobel pentru Literatură, oferim o parte din discursul pe care Doris Lessing trebuia să-l rostească cu ocazia atribuirii în alte distincţii pentru merite deosebite în domeniul literaturii. Sriitoarea britanică nu a putut să asiste la ceremonie, la vremea respectivă din motive de sănătate. Oferim cititorilor noştri un fragment din discursul său, desigur, citit de altcineva, în cadrul ceremoniei de la Stockholm.
„Stând în pragul uşii, mă uitam la norii de praf pe care îi ridicase vântul, uitându-mă în direcţia locului unde cândva a existat o pădure. Cel puţin aşa mi s-a povestit, că în acel loc a existat o pădure pe care cu greu o puteai traversa. leri, am parcurs kilometri întegi din acest loc presărat acum cu resturi de copaci carbonizaţi de incendii, acolo unde, în 1956, auzeai cum foşnea cea mai magnifică pădure care a fost văzută vreodată pe pământul african. Acum este în întregime distrusă. Oamenii trebuie să mănânce, iar pentru a-şi pregăti hrana au nevoie de foc, iar pentru a aprinde focul au avut nevoie de lemnul copacilor. Acum în locul falnicei păduri nu mai este nimic, iar oamenii fac foamea.
Ceea ce vă povestesc s-a petrecut în nord-vestul statului Zimbabwe, la începutul anilor ’80; mă duceam în vizită la un prieten. Venise în acest loc pentru a ajuta Africa, ceea ce descoperise aici, în această şcoală l-a şocat aşa de puternic, încât cu greu a reuşit să iasă din starea de amărăciune ce-l cuprinsese. Această şcoală nu era cu nimic diferită de celelalte şcoli care au fost ridicate pe întreg cuprinsul ţării, după obţinerea independenţei. Şcoala era alcătuită din patru mari cuburi de cărămidă, puse direct pe solul plin de praf, un, doi, trei, patru, cu o jumătate de sală ce avea la unul din capete o bibliotecă. Toate sălile de clasă aveau desigur table, dar prietenul meu păstra în buzunar creta de teamă să nu-i fie furată dacă o lăsa pe catedră. în şcoală erau atlase, globuri terestre, dar lucru ciudat – nu existau manuale şcolare, nici caiete, nici pixuri; biblioteca şcolii nu avea genul de cărţi ce le-ar plăcea copiilor să le citească, doar lucrări pe care Albii le aruncaseră din propriile lor biblioteci, nemaifiindu-le de folos.
în timp ce vorbeam cu prietenul meu, în camera mea, oameni intrau timid şi toţi, fără nicio excepţie, îmi cereau cărţi: „Te rugăm, când ajungi la Londra, trimite-ne cărţi”.
Mă îndoiesc că mulţi dintre aceşti oameni, eu îi numesc în continuare oameni, deşi erau elevi, vor apuca vreodată în viaţa lor să primească vreun premiu literar.
A doua zi mă aflam într-o şcolă din nordul Londrei, o şcoală foarte respectabilă. Elevii acestei şcoli erau obişnuiţi ca la sfârşitul fiecărei săptămâni să primească vizita unei personalităţi. Pentru ei discuţia cu astfel de persoană era ceva normal.
în timp ce mă uitam la ei, nu puteam să nu mă gândesc la şcoala din nord-vestul statului Zimbabwe, înconjurată de praful pe care îl ridica de la sol vântul puternic. Mă uitam la feţele acestor elevi londonezi şi încercam să le povestesc ceea ce văzusem în statul african, cu o săptămână mai înainte. Sunt sigură că niciunul dintre voi, dacă îşi va rosti vreodată discursul cu ocazia acordării unui premiu, nu se poate lăuda că a văzut feţele de multe ori inexpresive ale copiilor africani. Chiar dacă veţi ajunge vreodată în acele locuri, indiferent ce le veţi explica, imaginile create de voi prin cuvintele pe care le rostiţi nu vor avea niciun corespondent în mintea lor. In cazul de faţă, vreu să vă spun, privindu-vă, că orice cuvinte aş folosi eu, vă este imposibil să vă imaginaţi ce înseamnă să trăieşti fiind sărac lipit pământului.
Am făcut tot ce se poate pentru a reuşi să-i aduc la un nivel de înţelegere a unei realităţi pe care nu o cunoscuseră în mod direct. Mă uitam la ei şi constatam că aveau doar o atitudine politicoasă care nu reuşea să ascundă lipsa lor de a înţelege că există copii care trăiesc într-o stare de sărăcie absolută. Sunt sigură că unii dintre elevii londonezi în faţa cărora mă găseam, odată cu trecerea timpului, dacă vor avea ambiţie, vor câştiga un premiu literar, dar copi-i africani pe care îl văzusem, niciodată.
Rămânând cu profesorii, ca întotdeauna, mai mult sau mai puţin din politeţe, i-am întrebat dacă biblioteca şcolii funcţionează. Mi s-a răspuns: Ştiţi cum stau lucrurile la ora actuală. Cei mai mulţi elevi din şcoala noastră n-au citit o carte. Biblioteca noastră funcţionează la jumătate din capacitatea sa.
Da, într-adevăr. Cu toţii ştim acest lucru. Trăim într-o cultură fragmentată, unde certitudinile pe care le avem, deşi datează de câteva decenii, au început să fie puse sub semnul întrebării, este epoca în care întâlneşti tot mai des adolescenţi şi adolescente care, deşi au beneficiat de ani buni de studiu, nu ştiu nimic despre lumea de pe acest pământ, deoarece n-au citit cărţi.
Acest lucru se întâmplă din cauza unei invenţii extraordinare, uluitoare: calculatorul, internetul şi televiziunea. Trăim o adevărată revoluţie. Desigur, nu este prima revoluţie prin care specia umană trece suportând consecinţele. A fost revoluţia tiparului, ce a schimbat viziunea noastră despre lume şi modul nostru de a gândi. Cu îndrăzneală, fără să ne gândim la consecinţe, am acceptat această revoluţie a tiparului. La fel am acceptat şi revoluţia provocată de calculator, fără să ne întrebăm cum vom evolua pe viitor cu ajutorul internetului. Lectura, cărţile făceau pe vremuri parte integrantă din cultura generală. Adresându-se tinerilor, adulţii puteau măsura cât de mult lectura contribuia la educare individului. Acest lucru este valabil şi acum, mai ales acum când se vede tot mai clar că tinerii ştiu tot mai puţin despre lumea de pe acest pământ, chiar dacă ştiu foarte multe despre calculator şi internet, iar copiii nu mai sunt obişnuiţi să citească pentru simplul motiv că nu mai sunt educaţi să citească.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Popular

Știri
Dâmbovița

A fost panică mare la Spitalul Județean de Urgență Târgoviște 

Pompierii au fost solicitați să intervină la Spitalul Județean...

Ard câmpurile în tot județul Dâmbovița 

Incendiu puternic de vegetație uscată în orașul Răcari, sat...

Accident rutier produs în localitatea Teiș

Polițiștii din cadrul Biroului Rutier au fost sesizați cu...