Istoria Cupei Mondiale la Fotbal 1954: Germania de Vest şi-a dopat jucătorii pentru a câştiga Cupa Mondială la Fotbal

Puternic traumatizată, după termi-natea celui de-al Doilea Război Mondial, Germania de Vest îşi regăsea încetul cu încetul întrederea în propriile sale forţe. În 1954 a avut loc cea de-a cincea ediţie a Cupei Mondiale de Fotbal. După ediţia precedentă, care s-a dovedit insuportabil de bogată în sentimente extreme ce au dus la multe cazuri de sinucidere, în Brazilia, s-a decis ca următoarea organizare a competiţiei să fie găzduită într-un stat din Europa. S-a considerat că cea mai indicată ţară, la vremea respectivă, era Elveţia, stat ce se caracteriza atât printr-o atmosferă socială echilibrată, cât şi printr-o dezvoltare economică care-i permitea să găzduiască meciurile de fotbal. De data aceasta, faza finală a Cupei cuprindea 16 echipe, cu 4 mai mult decât cele ce participaseră la ediţia braziliană. Această cifră, de 16 echipe, va rămâne neschimbată până în 1982, an în care, dezvoltarea fotbalului a fost aşa de impetuoasă încât s-a considerat necesară mărirea numărului de echipe participante. Dar, până atunci, la ediţia elveţiană a avut loc o premieră: pentru prima dată meciurile au fost difuzate prin intermediul televiziunii ceea ce a permis fotbalului să fie nu numai cunoscut la scară planetară, dar să şi beneficeieze de mijloace moderne pentru cunoaşterea sa. Ediţia din 1954 a fost cea mai prolifică din istoria organizării Cupei Mondiale la Fotbal, deoarece s-au înregistrat scoruri care nu au mai fost realizate la niciuna din ediţiile ulterioare. Meciurile de fotbal care au avut loc în Elveţia s-au terminat cu rezultate ce par astăzi incredibile, imposibil de realizat. Partidele de fotbal s-au terminat cu scoruri de 9-2, 8-3 şi 7-5. În niciun meci nu s-au înregistrat scoruri mai mici decât cele deja menţionate. În cele 26 de meciuri, care au avut loc în Elveţia, au fost marcate 140 de goluri, adică peste 5 goluri de partidă.
Ungaria, maşina de câştigat meciuri
Ediţia din 1954 se deosebeşte de cele anterioare şi prin faptul că cea mai mare publicaţie sportivă a vremii, „L’Equipe” a avut cel mai mare număr de reporteri. Dar, anul 1954 este important pentru presa sportivă franceză şi prin faptul că revistei „L’Equipe” i se permite să participe la o competiţie internaţională, deoarece vechea echipă redacţională, fiind acuzată de colaborare cu ocupantul german al Franţei, vechilor redactori li se interzizese să iasă în afara graniţelor Hexagonului. În 1954, Coreea de Sud este prima ţară asiatică care participă la acest Campionat Mondial de Fotbal. În ceea ce priveşte America de Sud, trei state au traversat Atlanticul pentru a sosi în Elveţia: Brazilia, Mexic şi Uruguay. Echipa considrerată cea mai puternică era Austria, datorită fotbalistului Sindelar. Ca prestigiu, pe locul doi se plasa Brazilia, datorită celebrilor fotbalişti Leonidas şi Ademir. Ungaria a fost, în 1954, ţara care a prezentat o inovaţie în ceea ce priveşte fotbalul. Dacă până atunci, fotbalul se baza mai mult pe individualităţi, de data aceasta Ungaria a prezentat o echipă ce s-a dovedit a fi o adevărată maşină de război în teren. Ungurii au oferit, în 1954, un fotbal care era într-adevăr un joc de echipă.
Deşi se consideră că sportul trebuie să fie o activitate care să nu aibă de a face cu altele totuşi şi la ediţia din 1954, politicul şi-a pus amprenta. Echipa Ungariei, care făcea parte din blocul sovietic din Europa de după 1945, trebuia cu orice preţ să dovedească că este mai bună decât echipele de fotbal din Occident. Practic s-a urmărit ca această echipă bine pusă la punct, a Ungariei, să învingă echipa Germaniei de Vest, cu scopul de a se dovedi că sistemul comunist este mai perfect şi mai performant în toate domeniile de activitate, în comparaţie cu cel capitalist, din vestul Europei. Tactica fobalistică aplicată de unguri, în care nu era permis să iasă în evidenţă individualităţile, ci grupul în întregime a dat roade. Ungurii au prezentat o echipă în componenţa căreia avea trei portari, patru fundaşi, cinci mijlocaşi şi zece atacanţi. Ungurii au învins Coreea de Sud cu scorul de 9-0, iar pe Germania de Vest cu 8-3. În ceea ce priveşte Uruguayul, ungurii au reuşti să înfrângă echipa sud-americană cu scorul de 4-2. Deşi conform ideologiei sovietice de după 1945, nu se permitea evidenţierea per-onalităţilor, totuşi presa scrisă sportivă I-a ridicat în_ slăvi pe Ferent Puskas şi Sandor Kocsis. În finală, ungurii se vor întâlni cu Republica Federală Germană. De data aceasta lucrurile nu au mai fost la fel de simple ca în timpul primului meci. Acum germanii, cunoscând din experienţă echipa maghiară, s-au organizat mai bine în teren, s-au apărat mai bine şi şi-au construit fazele de atac cu mult mai mult calm şi luciditate. Rezultatul final a fost de 3-2 în favoarea germanilor. S-a considerat, nu doar în 1954 dar şi în anii care au trecut că rezultatul meciului final, din Cupă, nu a reflectat adevărata valoare a celor două echipe. Deşi Germania de vest a câştigat Cupa, toată mass-media a fost de acord că, în realitate, cea mai bună echipă din teren a fost cea a ungurilor. în schimb, chiar şi nemţii conşitenţi de valoarea echipei maghiare, după terminarea meciului au titrat, în majoritatea cazurilor, scriind cu litere mari titlul: „Miracolul de la Berna”. A trebuit să treacă foarte mulţi ani, a trebuit ca pur şi simplu din curiozitate să se facă cercetări, pentru a se descoperi abia în anul 2010 că fotbaliştii germani au reuşit să-i învingă pe unguri, în finala din 1954, deoarece fuseseră îndopaţi cu methamphetamină. Chiar dacă s-a aflat, până la urmă, adevărul, după atâţia zeci de ani, totuşi lucrurile n-au mai putut fi schimbate iar Germania a continuat să fie posesoarea Cupei câştigate în 1954.
Fotbalul stimulează vânzarea de televizoare
Ediţia din 1958 a Cupei Mondiale la Fotbal s-a desfăşurat tot în Europa. De data aceasta, ţara gazdă a fost Suedia, una din ţările cu o economie puternică, care îşi revenise destul de repede după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Este prima ediţie la care nu va mai participa Jules Rimet care murise în 1956. Şi această ediţie va fi difuzată cu ajutorul televiziunii, dar, spre deosebire de ediţia elveţiană, de data aceasta toate ţările de pe toate cele 5 continente vor difuza meciurile. Tot pentru prima dată, Campionatul Mondial de Fotbal va contribui la creşterea vânzării de televizoare. Popularitatea fotbalului începuse să fie aşa de mare, încât, în Occident, aproape fiecare familie poseda un televizor. În plus, calificarea francezilor în semifinale va provoca o modificare la nivel de cultură a maselor. Astfel, foarte mulţi adolescenţi francezi vor primi, în 1958, cadou, de ziua lor de naştere, un televizor. Desigur, marea vânzare de televizoare se datorează într-o oarecare măsură şi prezenţei în diferite emisiuni a celor mai buni antrenori de fotbal din Occident. Deşi prezenţa lor a contribuit foarte mult la popularizarea fotbalului, mai ales în rândul tinerilor, pe de altă parte, fără să vrea, ei au contribuit şi la extraordinara creştere a vânzării de televizoare. În ceea ce priveşte anul 1985, Franţa este prima ţară din Europa care a construit un stadion special pentru pregătirea echipei naţionale.
Se naşte o legendă: Pele
Dar, revenind la ediţia suedeză, 16 echipe au participat, repartizate în patru grupe. Pentru prima dată, împărţirea fost făcută şi după criterii politice şi geografice. Fiecare grupă avea o echipă din Europa de Vest, una din Europa de Est, una din America de Sud şi o echipă din Imperiul Colonial Britanic. Ediţia din 1958 a fost prima şi ultima în care Anglia a permis Irlandei de Nord, Scoţiei şi Ţării Galilor să fie reprezentate de propriile sale echipe. La ediţia suedeză, favorite erau echipele din Brazilia, Anglia şi URSS. Prezenţa Franţei, a fost considerată o surpriză, deoarece reprezentanţii Cocoşului Galic nu erau consideraţi nişte fotbalişti de excepţi. La ediţia din 1958, un francez a devenit totuşi cel mai bun marcator. Just Fontaine, autor a 13 goluri marcate în această ediţie. Franţa a consituit o surpriză şi din alt punct de vedere: a reuşit să învingă naţionala Paraguayului cu scorul de 7-3. Cei care i-au oprit şi i-au trimis acasă pe francez, au fost brazilienii. De altfel, Brazilia venise în Suedia cu scopul declarat de a câşita Cupa pentru a şterge amintirea umilitoare a înfângerii pe care o suferise în faţa Uruguayului în meciul final din 1930. Tot în 1958 se afirmă pentru prima dată un jucător brazilian în vârstă de doar 17 ani: Pele. El este inventatorul şutului cunoscut mai târziu sub denumirea de „frunză moartă”, şut pe care îl vor practica după ani de zile fotbalişti precum Zipo, Platini sau Pirlo. Francezii au fost învinşi de către brazilieni cu scorul de 5-2, trebuind să se mulţumească cu locul 3. Finala din 1958 s-a jucat între Suedia şi Brazilia. Scandinavii au reuşit să ajungă în finală şi datorită atacanţilor Nils Liedholm şi Gunnar Gren. Deşi aveau o rezistenţă şi o forţă fizică ieşită din comun, cei doi fotbalişti nu au putut să aducă Cupa ţării lor, fiind totuşi incapabili să depăşească tehnic şi tactic abilităţile de joc ale brazilienilor. Interesant este faptul că brazilienii iau bătut pe suedezi cu scorul de 5-2 cu care au învins Franţa. Tot atunci, alături de Pele se remarcă şi Mario Zagallo. Acest din urmă jucător brazilian, începând cu anul 1958, a fost permanent prezent în selecţionata Braziliei, atât în calitate de jucător cât şi în cea de selecţioner sau antrenor secund.