147 de ani de la naşterea lui George Coşbuc

Poate nu puţini sunt cei care ştiu că, pe data de 20 septembrie 1866, se năştea unul dintre cei mai mari poeţi ai ţării noastre, George Coşbuc. În Post Scriptum-ul unei epistole adresate părinţilor săi, George Coşbuc scria: „Mâne e ziua sf. Marie şi eu împlinesc tocmai mâne 25 de ani. Mâne e şi ziua mamei”. George Coşbuc s-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise „că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani. Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871. Începe să scrie versuri şi activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului încă din clasa a V-a (1880 – 1881) ca membru extraordinar. În clasa a VlI-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883, devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană (1882 – 1883) primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri din Ruckert, Petofi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă. În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientaă, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român. Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacţia Tribunei, alături de I. Slavici, I. Bechnitz, de Septimiu Albini, toţi oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată şcoală literară. Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 -1889) vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem – spectacol admirabil, care l-a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei, George Coşbuc s-a impus definitiv în atenţia cititorilor şi a criticilor de peste munţi, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Şi tot cu ea s-a impus mai întâi şi la Bucureşti, după ce fusese publicată în Convorbiri literare, în martie 1890.
Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889. Sosit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Relaţiile lui cu Titu Maiorescu şi Junimea s-au păstrat, totuşi, destul de reci, deşi Maiorescu îi aprecia originalitatea şi talentul, reţinerile explicându-se doar politic. Deşi sporadic, publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată, (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893). fn anul 1893, apare volumul Balade şi idile (258 de pagini), editat de Socec. fn anul 1894, editează, în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra. fn 1895, s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.
Pe la sfârşitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării şi, în acelaşi timp, amarul unor calomnii, i se tipăreşte la Bucureşti, în Editura librăriei şcoalelor C. Sfetea, volumul de versuri Fire de tort. La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din Bucureşti ultima poezie a lui Coşbuc – Vulturul. „La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru…”, spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut”. După cum însuşi a mărturisit-o, Coşbuc intenţiona să realizeze o epopee, astfel încât „baladele” şi celelalte poeme luate din „poveştile poporului” pe care le-a scris, să capete „unitate şi extensiune de epopee”. Deşi nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creaţia sa natura românească, muncile câmpeneşti, datinile ataşate marilor momente ale existenţei, erotica ţărănească, revolta ţăranului, experienţa tragică a războiului, momente din istoria poporului român. (S.Ş.)