Sacrificarea chinezilor

Anul acesta, se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea uneia dintre cele mai sângeroase conflagraţii pe care le-a cunoscut omenirea: Primul Război Mondial. Deşi, ca durată, a ţinut mai puţin decât celebrul Război de 100 de Ani, conflictul armat din perioada 1914-1918 este celebru şi prin faptul că într-o singură zi au murit cei mai mulţi oameni pe câmpul de luptă. Este adevărat, per total, pierderile umane din timpul Primului Război Mondial sunt mai mici în comparaţie cu cele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar conflictul declanşat de Hitler nu deţine recordul referitor la cei mai mulţi soldaţi morţi în 24 de ore, record, repetăm, deţinut de primul conflict mondial.
Occidentul, încă din decembrie anul trecut, a declanşat o serie de manifestări referitoare la diferite aspecte ce au caracterizat desfăşurarea acestui prim conflict mondial. Unele aspecte sunt deja cunoscute, aducându-se doar noi detalii, altele sunt inedite. Astfel, pentru a înlocui bărbaţii plecaţi pe front, Franţa şi Anglia, efectiv, au „importat” muncitori chinezi pe bază de contract. Este un aspect care a fost dat uitării, fiind dezgropat din arhivele timpului de către cunoscutul istoric Ma Li. Centrul naţional de cercetare ştiinţifică din Franţa a finanţat cercetarea istoricului chinez specializat în Primul Război Mondial. Ma Li a coordonat un grup de 23 de cercetători din nouă ţări, printre care Franţa, China, Taiwan, Japonia şi Anglia.
În data de 14 mai 1916, francezii şi chinezii au semnat un acord pentru expedierea de mână de lucru pe teritoriul francez. Astfel, au fost trimişi în Franţa 36.975 de chinezi ce urmau să lucreze în uzinele de armament, în porturi, în mine, în agricultură şi la tăiat copaci. în ceea ce priveşte muncitorii chinezi care au ajuns în Anglia, s-a constatat că arhivele erau incomplete, iar în unele situaţii, cifrele, contradictorii. Conform surselor engleze, în Marea Britanie au ajuns 93.000 de chinzi. Conform surselor chinezeşti, în Anglia au ajuns 100.000 de chinezi. Ceea ce se ştie sigur este doar faptul că 80% dintre chinezii trimiş în Franţa şi Anglia au fost recrutaţi din regiunea Şandong, din estul Chinei. Alegerea nu a fost făcută la întâmplare. La vremea respectivă chinezii din Şandong erau cei mai solizi şi rezistenţi muncitori. De altfel, chinezi din Shandong mai fuseseră recrutaţi de către Marea Britanie pentru a lucra în minele de aur din Africa de Sud, în perioada 1903-1904. Din nefericire pentru chinezii expediaţi în Franţa şi în Anglia, aceştia s-au izbit de o serie de probleme, cele mai multe fiind de… stare de groază, deoarece numeroşi chinezi plecau pentru prima dată din satele lor natale. Traversarea oceanului a fost un adevărat chin pentru unii dintre ei. Ma Li precizează, pe baza documentelor de epocă, că, în timpul traversării oceanului, unii dintre chinezi, deoarece nu văzuseră în viaţa lor o întindere aşa de mare de apă, au avut un şoc atât de puternic, încât pur şi simplu au înnebunit, sinucigându-se. Alţii, din acelaşi motiv, din cauza răului de mare pe care nu l-au putut suporta, s-au îmbolnăvit grav, murind pe navă. Desigur, traversarea n-a fost fericită chiar pentru toate navele. Ajungând în Medite-rana, au fost atacate de submarinele germane. în data de 17 februarie 1917, pachebotul „Athos” a fost torpilat, murind 543 de chinezi. Din cauza submarinelor germane, Franţa şi Anglia, de comnun acord, au hotărât să schimbe traseul pe care trebuia să-l străbată muncitorii chinezi. Astfel, chinezii au fost transportaţi până pe malul oceanului Pacific, l-au traversat, debarcând în Canada, ţară pe care au traversat-o cu trenul, până pe malul Atlanticului de Nord, pe care l-au străbătut, oprindu-se în portul francez Dieppe. De mâna de lucru chinezească au beneficiat, în Franţa, uzinele Renault, exploatările miniere din La Machine şi complexul portuar din La Seyne-sur-Mar. In ceea ce-i priveşte pe englezi, aceştia au folosit mâna de lucru chinezească pentru diferite activităţi considerate periculoase pentru soldaţii britanici. Astfel, chinezii au fost folosiţi pentru transportul de echipament militar pe liniile frontului aflat sub bombardament german, au mai fost folosiţi pentru dezamorsarea minelor, mine ce s-au dezamorsat prin simplul fapt că, neştiind despre ce este vorba, chinezii călcau pe ele fiind făcuţi bucăţi. De asemenea, după terminarea unei bătălii, britanicii i-au folosit pe chinezi pentru curăţirea câmpului de luptă. Concret, chinezii erau trimişi să adune şi să sorteze cadavrele mai ales în zonele în care existau mine nedezamorsate. Oricum, pentru englezi, chinezii nu valorau niciun ban. Acordul semnat între chinezi şi englezi nu a fost niciodată respectat de către britanici. Deşi era foarte clar precizat că vor fi folosiţi doar în industria şi agricultura engleză, britanicii au prefeat să-i trimită pe toţi chinezii veniţi în Anglia pe câmpul de luptă, pentru activităţile periculoase deja menţionate. Şi în ceea ce priveşte retribuirea lor, nu au fost respectate înţelegerile. Francezii s-au obligat să-i plătească pe chinezi pe o perioadă de 5 ani. Englezii, pe o perioadă de 3 ani. Francezii plăteau mâna de lucru chinezească necalificată cu 1,50 franci pe zi, iar pe cea calificată, cu 6 franci pe zi. în schimb, englezii îi plăteau pe necalificaţi cu echivalentul unui franc pe zi, iar pe cei calificaţi, cu echivalentul unui franc jumătate pe zi. Condiţiile de viaţă erau destul de dure, atât din partea franceză, cât şi din cea engleză. Chinezii nu aveau dreptul să părăsească locurile în care erau cazaţi, nu aveau dreptul să întreţină relaţii cu populaţia locală. O altă problema a fost generată de comunicarea în sine. în ciuda faptului că părţile franceză şi engleză au beneficiat de 150 de translatori, chinezii aduşi să lucreze în Franţa şi Anglia nu cunoşteau chineza mandarină. De asemenea, în ceea ce priveşte partea engleză, cuvântul „go”, care în chineză înseamnă „câine”, a dus la apariţia unor conflicte violente între muncitorii chinezi şi translatorii englezi. în momentul în care aceştia strigau „go” – „pleacă”, „du-te”, chinezii au înţeles că sunt făcuţi câini, sărind la bătaie. După terminarea războiului, deşi în contract era prevăzut să li se asigure întoarcerea acasă, chinezii nu numai că au fost uitaţi, dar au şi fost abandonaţi. Unii dintre ei au încercat să se întoarcă în China traversând toată Europa, dar niciunul nu a supravieţuit. Alţii, decât să moară pe drum, au preferat să se stabilească în Franţa, creând în apropiere de Paris o mică comunitate chinezească ai cărei strănepoţi mai trăiesc şi astăzi. La final mai trebuie să menţionăm şi faptul că aceşti chinezi, uitaţi pe teritoriul francez, au constituit baza unei comunităţi care, după terminarea războiului, a devenit gazda intelectualilor chinezi veniţi să studieze în Franţa, printre aceştia aflându-se şi cel ce va deveni un puternic prim-ministru al Chinei Populare, Ciu-en Lai, fascinat mai mult de Revoluţia franceză de la 1789, decât de scrierile lui Marx, citite pentru prima dată la Paris.