Mesianismul arab

2011 a fost cel mai incendiar an atât pentru lumea arabă, cât şi pentru mai toate statele unde existau la conducere dictaturi militare sau civile. A început totul în Tunisia, a continuat cu Egiptul şi s-a extins către Peninsula Arabă. Statul saudit nu a tras niciun semnal de alarmă, dar în clipa în care în Bahrein s-a aprins flacăra revoltei, fără să mai ceară aprobarea nimănui, a intrat în acţiune. în data de 18 martie, în Piaţa Centrală din Manama, unde erau şase coloane arcuite, îmbinate, reprezentând Perla ca simbol al sincerităţii sufleteşti, armata a intrat imediat în acţiune, pur şi simplu reuşind să radă orice individ ce avea o cât de mică intenţie de a protesta. Trebuie menţionat că a rade e impropiru, deoarece armata din Bahrein pur şi simplu a intrat în piaţă şi a trecut peste manifestanţi cu tancuri puse la dispoziţie de către Arabia Saudită care dorea din tot sufletul să aibă parte de linişte în zonă.
Ceea ce a enervat foarte mult Riyadul a fost faptul că flacăra revoltei se aprinsese în zonele unde exercita cea mai puternică influenţă. Mai mult de atât, din proprie iniţiativă, Riyadul propune Marocului şi Iordaniei să i se alăture clubului foarte exclusivist al Consiliului cooperării statelor golfului. Această organizaţie, iniţial economică, ulterior şi politică, are drept scop şanta-jarea întregii lumi prin folosirea petrolului ca armă destul de eficientă pentru impunerea punctului propriu de vedere. Capul răutăţilor în interiorul organizaţiei este Arabia Saudită. Ceea ce este interesant este faptul că, deşi nu a declarat-o public niciodată, Arabia Saudită se doreşte un fel de stat mesianic care să răspândească pe tot gobul islamismul, pe care-l consideră singura doctrină capabilă să creeze o societate în care absolut nimeni să nu mai moară de foame. Desigur, Arabia Saudită nu exclude existenţa oamenilor bogaţi, dar îşi doreşte foarte mult să răspândească şi să impună islamismul dur, de factură oarecum medievală.
Neputinţă
Deşi a reuşit foarte bine, fără să iasă prea mult în faţă, să restabilească ordinea şi liniştea în zona arabă a peninsulei, Riyadul a fost neputincios în ceea ce priveşte fâşia de nord a continetului african. Focul revoltei a izbucnit extrem de dur în Libia. Consolându-se cu faptul că, până la urmă, după ce se potolesc lucrurile, Libia va fi câştigată pentru cauza funda-mentalismului islamic, saudiţii s-au culcat pe o ureche, fără să mai fie atenţi la o altă problemă destul de fierbinte în orientul apropiat: Siria, care era şi este privită cu foarte mare interes de către ruşi şi occidentali. Trebuie menţionat că în spatele occidentalilor se află fratele cel mare, Statele Unite.
Miza siriană
Siria nu interesează atât de mult pentru bogăţiile sale din subsol. Siria interesează foarte mult doearece este locul ideal de tranzitare a petrolului. Cine controlează Siria, mai exact sistemul de tranzitare al petrolului, va avea parte de materie primă ieftină pentru obţinerea a tot felul de produse bazate pe prelucrarea petrolului. De asemenea, Siria este importantă şi pentru iranieni. Acum apare o concurenţă nu neapărat neloială din punct de vedere politic, dar din punct de vedere religios Siria este mai importantă decât Iordania şi Egiptul, atât în ochii irnanienilor, cât şi în cei ai saudiţilor. Pare credibil sau absurd, depinde din care unghi este abordată problema, dar iranienii, pe de o parte, saudiţii de pe altă parte, nu vor să împartă cu nimeni titlul de exterminatori ai statului evreiesc. Siria are în toată această afacere, care este un amalgam de religie, politică şi economie, rolul de ciocan. Siria este mai aproape de Israel decât Iranul şi Arabia Saudită. Pentru desfiinţarea statului evreiesc, Iranul este cel care doreşte să controleze şi să influenţeze în totalitate armata siriană. Acelaşi lucru îl doreşte şi Arabia Saudită, care în sinea sa nu vrea să împartă cu Iranul laurii victoriei transformării orientului apropiat într-o zonă a totalitarismului fundamentalist.
Statul evreiesc provoacă frică guvernelor arabe din regiune şi pentru faptul că este în urma conjuncturilor politice, nevoit, cu un anumit grad de toleranţă politică, să fie principalul instrument de ţinere în frâu a arabilor de către Statele Unite. Acest lucru se va întâmpla numai în situaţia în care Statele Unite nu vor mai avea o economie proprie capabilă să susţină efortul de război. în acest caz, Israelul va prelua sub diferite forme ştafeta de a îi ţine în frâu pe arabi şi a-i condiţiona economic, mai ales în ceea ce priveşte exploatarea zăcămintelor de petrol. După cum se vede, situaţia este complicată şi, chiar dacă nu se vorbeşte prea mult despre ea, în lume există multe şanse ca un nou război mondial să izbucnească chiar din această zonă, deoarece chiar aici sunt în joc cele mai multe interese de factură economică. De fapt, cu timpul, s-ar putea ca tocmai arabii să devin punctul de echilibru între Occident şi restul lumii.