Revelaţii în nuanţe de hăituită viaţă

„Revelaţiile” lui Ion lancu Vale reprezintă la modul liric transfigurat dialogul creatorului cu angoasele sale existenţiale, pendulând între eterna interogaţie despre imuabilitatea inexorabilă a vieţii şi inevitabilul efemer al fiinţei umane. De fapt, volumul este un tot unitar ce reflectă împletirea fluid-eternă dintre spaimele şi speranţele creatorului aflat permanent în capcana unui cotidian sufocant. Textele sale lirice sunt o permanentă ameţitoare pendulare metaforică între analepsele şi pro-lepsele metaforice ale datului aprioric al condiţionărilor de a fi în centrul ameţitorului carusel al vieţii. Chiar dacă poemele nu reflectă cronologia clasică a unei existenţe, ele se constituie în metafora monolitică a fiinţei arhetipale ce-a moştenit amalgamat revolta fatală a consecinţei dorinţei cunoaşterii de sine prin dubla raportare la sine şi la lumea, spirituală apriorică, dar şi la cea proprie, formată într-un mod singular, caracterizat prin unicitate.
Dionisiac
„Revelaţii” este expresia perceperii individuale a paradisului şi infernului. De asemenea, este expresia sfidării vieţii şi morţii. Mai mult chiar, poemele sunt expresia fiinţei hăituite de existenţă ce-şi revendică tributul obligatoriu prin dezagregarea până la contopirea cu saturnicul univers matricial.
De fapt, poemele se constituie într-o automonografie metaforică a vieţii poetului cu dese referiri la spaţiul geografic în care acesta s-a născut, Pietroşiţa devenind, prin filtrul sensibilităţii sale creatoare, un alter ego al imaginarului spaţiu imaginar marquezian Macondo. Practic, farmacistul Figueras este metamorfoza poetului care, ajuns la o anume etapă individuală a lumii, imperturbabil şi absent caută în continuare, absolut nimic, expresie a inutilităţii zbaterii de a transforma lumea. Este atitudinea poetului, a creatorului care se plasează la polul opus predecesorilor săi, a căror viaţă s-a caracterizat prin romantice şi inutile atitudini demiurgice. Poetul este lucid, de o luciditate uneori insuportabilă prin modul în care o expune. Lumea este o imensă câmpie aridă, oamenii sunt reduşi simbolic la statutul de proteze ce mărşăluiesc sub zodia infernală a speranţei materializate de farul perceptibil vizual dar intangibil sub aspectul împlinirii sinelui.
lon Lasămăverde este expresia nebuniei dionisiace de consumare a existenţei până la ultima fărâmă de viaţă într-un banchet de dimensiuni pantagruelice, susţinând constatarea că singura viaţă ce merită trăită la modul incandescent este doar cea terestră, varianta sa celestă fiind o etapă a pendulării între sacru şi profan. lon Lasămăverde este sinteza apolonică şi dionisiacă a poetului. Suma versurilor este metafora simbolică a menirii poetului pe această lume, este imaginea simbolică a poetului care moare prin aceptarea lumii, dar învie, se înalţă la cer şi revine transfigurat. Prin recursul la vegetal, învierea nu exclude învelişul teluric al poetului, condiţia sa de om trecător, iar prin recursul la manifestarea lepidopterică a datului aprioric, poetul îşi salvează sufletul creator. Prietenii poetului sunt transfigurarea unor fiinţe reale din spaţiul geografic în care poetul s-a născut pentru a soarbe din plin din cupa stelară a drumului prin existenţă. Prietenii devin simbolul apostolic al dionisiacului ce refuză constrângerile, poetul plasându-se deasupra lor asemenea unui Mesia rural, neînţeles, dar acceptat.
Sinceritate
„Revelaţii” este şi radiografia de o sinceritate dramatică a celor trei momente ce au marcat viaţa poetului, fiind etapele fundamentale ale împlinirii sale sufleteşti şi spirituale: Mircea Horia Simionescu – văzut asemenea unui inorog, Ella – răbdătoare asemenea Penelopei, asemenea spaţiului matricial în care poetul îşi găseşte liniştea sufletească şi Maria Teodora, lacrima sufletului său.
Poetul lon lancu Vale este un revoltat ce nu poate accepta lumea aşa cum este alcătuită, răzvrătirea sa fiind reflexul intuiţiei că lumea cunoscută prin filtrul sensibil al eului este rămăşiţa desompusă a Edenului. Poetul este revoltat de cecitatea lumii care nu mai este capabilă să perceapă creatorul ca un dat mesianic prin manifestarea lui Dumnezeu ce oferă creaţiei sale şansa unică de a se mântui. Poetul, sub aspectul de condiţionare umană, este simbolizat prin omul Ars, dublă trimitere semantică la dimensiunea spirituală, ars sem-nificînd arta, ars poetica, dar şi la dimensiunea sufletesc-epidermică a poetului ars de existenţa contactului cu incandescenţa de iad a lumii percepută ca decor al incompatibilităţii sale cu ea. Acest refuz al lumii ca un dat aprioric este redat prin întruparea ironică a lui Policarp Resteu, obsedat de o simbolică nevoie antiseptică de purificare a universului uman. Ion lancu Vale este poetul deziluziilor imuabile, al refuzului exprimat prin imaginara adresare către un Cioran perceput ca un fel de confirmare a iremediabilului pesimism. Relaţia veşnic încordată, marcată de angoase, a Poetului cu lumea este obsedantul numitor comun al „Revelaţiilor” exprimat şi prin poemele Sub teroare, Urmărirea, La papura verde, ultimul fiind o ironie bazată pe jocuri de cuvinte nemiloase precum bisturiul. Lumea este percepută asemenea unei haite de câini, veşnic la pândă, nemiloasă, capabilă să sfâşie procustian poetul neîn-cadrabil, nesupus. Chiar arta este percepută uneori ca manifestare a maleficului născut din contopirea lumii cu acel malefic activ din subconştientul depozitar al angoaselor umanităţii, angoase generate de incapacitatea acesteia de a redescoperi starea primordială a trăirii edenice, de a umple vidul sufletesc. Pe de altă parte, pentru Ion Iancu Vale, eroticul nu este acel limb al găsirii liniştii sufleteşti, nu este spaţiul refugiu pentru stimularea creaţiei. Eroticul nu are valenţe sentimentale pentru Poet. Materia primă stimulatoare pentru creaţia Poetul este veşnica existenţă sisisfică, este hăituiala în dublul aspect ludic de pânditor şi de pândit. Lumea lui Ion Iancu Vale este cea a vânării Poetului ce vrea şi caută contopirea cu Universul primordial a cărui amintire nu mai poate exista decât prin actul creaţiei. Ion Iancu Vale este poetul suferinţelor sufleteşti, al fricii de a nu fi obligat să abdice prin contopirea cu o lume pe care nu o mai doreşte. Ion Iancu Vale este Poetul resemnărilor şi al dezamăgirilor, dar nu al renunţării găsirii Gralului. Putem spune că „Revelaţii” este portretul Poetului ajuns la maturitatea senectuţii, redată prin imagini ce au valenţele picturale ale suprarealismului dali-nian sau ale chinului hadesian al lui William Blake.
Metamorfoza
Cu toate acestea, există pentru Ion Iancu Vale un spaţiu unde răul nu se poate manifesta, un spaţiu unde sufletul său este mai aproape de Dumnezeu, unde angoasele existenţiale nu se manifestă. Este spaţiul copilăriei şi cel al naturii unde puritatea nu a fost întinată de spaimele de a fi îndumnezeit, caracteristice lumii. Aceste două spaţii sunt singurele care-i oferă linişte sufletească Poetului, sunt singurele care, până la urmă, îi permit Poetului să se împace cu sine şi cu lumea. Prin intermediul acestor spaţii, Poetul ajunge la starea supremă de autodefinire spirituală sublimă chiar dacă o face în nuanţele resemnării. Alerg spre mine şi mă caut, Dorm poate-n gândul unei flori, sau mă-nfăşor în cânt de flaut, ori mă împrăştii în ninsori.
„Revelaţii”, volum confesiune, un splendid bildungspoem sublim despre Poetul căruia nu-i mai este teamă, să-şi asume finala reînviere de sine pe care o mărturiseşte lumii.
Eu trebuia să pier demult Pe când aveam mai puţini ani, Iar viaţa plină de tumult n-o preţuiam nici cît doi bani.
Când încă nu ştiam ce ştiu şi peste tot eram prea viu şi mai puteam frumos visa la cineva, la undeva…
Şi căutam supremul zeu jur-împrejur şi-n capul meu, şi-l tot pierdeam şi-l regăseam de nu aflam cum mă numeam.
Din clipa cînd Vale mi-am zis ce-ar fi însemnat să-mi zic Abis şi-am coborât într-un alt eu l-am perceput pe Dumnezeu.
Sublim final al redescoperirii de sine prin contopirea spirituală cu Dumnezeu, ceea ce-i permite Poetului să se metamorfozeze din trecătoare humă, în celestă Lumină. Fără a se suprasolicita, se poate spune că „Revelaţii” este un pave-zian palimpsest sufletesc despre meseria de a trăi, pendulând veşnic între ludic şi dionisiac, într-o zbatere infernal existenţială ce-a transformat poetul din tinereţe în Poetul eliberat de micimea lumii.