Mucenicia suferinţei

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Când iubirea înfloreşte, atunci frica de moarte dispare. Cineva citind viejile sfinjilor noştri, rămâne fără grai aflând modul eroic în care au înfruntat realitatea morjii. Căci, cu toate că moartea este ceva respingător şi niciodată nimeni n-ar vrea să şi-o apropie, ea este inevitabilă. Şi acest lucru se întâmplă nu pentru că Dumnezeu a creat moartea, ci pentru că moartea, din invidia diavolului, a intrat în lume, aşa cum ne învajă înjeleptul Solomon: „Dumnezeu l-a creat pe om nestricător şi nemuritor, l-a plăsmuit după propriul Său chip, dar din pricina invidiei diavolului, moartea a intrat şi a stăpânit în lume” (Înjelepciunea lui Solomon 2,2324). Exemplele sfinjilor noştri însă, ne însuflejesc, şi cu harul lui Dumnezeu, frica morjii devine mai suportabilă.
Dacă cercetăm lucrurile, vom descoperi că şi în zilele noastre există oameni sfinji printre noi. Aceasta ne-a făgăduit. Domnul, în timp ce Sfinjii Părinji ai Bisericii ne confirmă că nu sunt martiri doar cei care au pierit de moarte mucenicească, ci şi cei care prin răbdare şi muljumire poartă Crucea lui Hristos. De exemplu răbdând cu bucurie durerile, boala, necazurile din familie, mergând pe calea lui Hristos, omul poate să rămână credincios, drept şi cinstit. Răbdarea şi muljumirea unui astfel de om, încercat greu, este considerată mucenicie. De pildă, în zilele noastre boala cancerului ne dă prilejul să devenim „mucenici”, pentru că durerile şterg încetul cu încetul povara păcatelor noastre şi, dacă credem şi răbdăm cu tărie şi îi muljumim lui Dumnezeu Care ne cheamă în împărăjia Lui cerească pentru ca să ne încununeze cu mucenicia suferinţei, aceasta va fi pentru noi chemarea pregătirii noastre! Depinde de noi dacă vom răspunde corect la „crucea viejii noastre”: „Da, Doamne, îji muljumesc pentru boala şi necazul ce mi-ai dat; mă voi pregăti şi voi veni!” Ce fel de „haină” vom cumpăra pentru sufletul nostru, depinde de noi, de modul în care ne vom pregăti cu răbdare şi muljumire.
Când suntem invitaji la nunji, pentru a părea cât mai arătoşi cu putinjă, cheltuim mulji bani ca să cumpărăm ceea ce este mai bun. Mântuitotul Hristos ne invită şi El într-un loc în care ne vom înfrumuseja gratuit – în biserică. Cum răspundem? Corect?
Citeam undeva despre pilda de jertfă şi dăruire a unei fete care făcea parte dintr-o familie cu mulji copii. Când tatăl el sa îmbolnăvit grav de o boală incurabilă, fata, care avea atunci 16 ani, s-a gândit că familia avea nevoie mai mult de tatăl ei decât de ea. Din acest motiv, ea a căzut în genunchi şi s-a rugat fierbinte lui Hristos cu toată puterea inimii ei copilăreşti ca să-i dea ei boala şi tatăl să se însănătoşească. Dumnezeu a văzut jertfa iubirii ei şi i-a dăruit „ceea ce a dorit”. Aşa s-a înăljat ea pe culmile sfinjeniei prin intermediul bolii muceniceşti şi a intrat în cămările nestricăcioase ale lui Dumnezeu ca o fecioară înjeleaptă şi împodobită cu haina virtujilor. Timp de şase ani a răbdat boala cu recunoştinjă şi răbdare precum sfinjii mucenici. Toată această perioadă de timp i-a implorat pe toji să se roage pentru sufletul ei şi nu pentru însănătoşirea trupului ei, repetând cu smerenie: „Cu dreptate sufăr pentru păcatele mele!” Înainte de sfârşitul viejii, a îmbrăcat haina călugărească şi a schimbat radical nu numai cursul propriei sale vieji, ci şi viaja părinjilor şi frajilor ei care, la dorinja ei, au zidit o mânăstire şi s-au călugărit cu tojii. Astfel, familia aceasta a lăsat în urmă un exemplu demn de urmat.
Stau şi mă întreb: ce se întâmplă de nu putem fi şi noi aşa? Nu ne asemănăm cumva cu cel care călătorea cu avionul şi dormea liniştit pînă când cineva l-a trezit şi i-a strigat: „Hei, trezeşte-te, nu mai dormi, avionul se prăbuşeşte!” Şi acela a răspuns liniştit: „Ei, şi? Dacă se prăbuşeşte ce-mi pasă mie, este doar avionul meu!” Ni se pare pujin glumă, dar, din păcate, cam asta este realitatea în care ne găsim!