Avem nevoie de iertarea lui

Preot Ioan ŞTEFĂNESCU
Cei care merg la slujba Vecerniei, ştiu că după „Lumină lină”, se cântă Prochimenul, care se schimbă în fiecare zi. Între aceste prochimene, este unul care aduce lacrimi în ochii celor care îl ascultă şi îl trăiesc. Acest prochimen de umilinţă spune: „Să nu-ţi întorci faţa Ta de la mine când mă necăjesc; degrabă mă auzi, ia aminte la sufletul meu şi îl izbăveşte pe el” (Ps. 68, 18-19).
Un înţelept, când a auzit cântându-se acest prochimen, a îngenuncheat şi a zis: „Într-adevăr, cel care a alcătuit aceste cuvinte este un om al lui Dumnezeu”. De aceea, încerc să vi le pun în faţă şi să vedeţi ce simţiţi, citindu-le.
David a suferit multe, dar o singură nenorocire o considera cea mai mare. Îl urau duşmanii; copilul său se răsculase împotriva lui şi-l prigonea, fapt pentru care suferea mult. Dar, pentru el, cea mai mare nenorocire era: dacă Dumnezeu îl părăsea. De aceea zice David: „Doamne, nu mă părăsi! Să mă părăsească soţia, să mă părăsească copiii, să rămân singur pe lume, dar Tu, Doamne, să nu mă părăseşti. Caută spre mine. În ceasul necazului şi al durerii rămâi alături de mine. Să nu întorci faţa Ta de la mine… ”
lubiţii mei! Aici pe pământ, există fel de fel de lucruri. Există copaci, râuri, animale, flori, păsări care cântă. Dacă am întreba în această lume a noastră: care este lucurul cel mai necesar dintre toate, unii ar spune că este soarele. Într-adevăr, soarele pare stabil şi neclintit, dar are un stăpân. Este supus şi el lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu îi porunceşte ceva soarelui, să fim siguri că se va supune. Aşadar, ia închipuiţi-vă că mâine soarele o să primească poruncă să nu mai răsară. Ce se va întâmpla? Toate companiile de electricitate din lume nu vor putea să încălzească şi să lumineze pământul aşa cum o face soarele!
Toate depind de soare! Dar, aşa cum este de necesar soarele pentru lumea fizică, tot aşa este şi Dumnezeu pentru lumea spirituală. „Soarele duhovnicesc” este Hristos Mântuitorul. Şi dacă nu putem să trăim fără soare, aşa nu putem trăi nici fără Hristos. Avem nevoie de razele Lui, avem nevoie de lumina Lui, ave, nevoie de harul Lui. De aceea îl rugăm să nu-şi întoarcă faţa Sa de la noi. Aşa cum dacă se stinge soarele, se distruge lumea, tot astfel dacă se stinge lumina credinţei, se distruge sufletul, se distruge „totul”.
Omul nu este doar trup. El are şi un suflet nemuritor. Vedem, auzim, simţim, pentru că avem înşăuntrul nostru un suflet. Dacă sufletul pleacă din trup, atunci toate sunt moarte. Fără suflet, trupul putrezeşte şi miroase urât, iar fără Hristos sufletul moare – nu are în el viaţă.
Aşadar, ori de câte ori păcătuim, Hristos pleacă de lângă noi; se stinge soarele şi se face întuneric în suflet. De aceea, trebuie să facem un efort să nu mai păcătuim, dacă vrem să risipim întunericul. Cu cât ne vom feri de păcat, cu atât vom fi mai aproape de Dumnezeu şi va fi mai multă lumină şi căldură în lume.
Toate relele care există în lume provin din cauza păcatului. Înainte de a păcătui, omul era fericit. După păcat a intrat în viaţa lui boala şi moartea. Şi cu cât înaintează timpul şi se înmulţeşte păcatul, deşi ştiinţa progresează, cu atât mai mult se înmulţesc bolile şi necazurile. A apărut cancerul, sida şi alte boli care seceră lumea din cauza păcatelor. Spune o cântare bisericească: „Pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi sufletul.”
Ce este de făcut? Ar trebui ca toţi să ne cerem iertare de la Dumnezeu pentru abaterile noastre de la dumnezeieştile Lui porunci. Avem nevoie de iertarea
Lui!
Veţi spune poate: „Dacă Hristos ar fi pe pământ, ne-am fi dus la El şi i-am fi căzut la picioare şi i-am fi cerut iertare.
Da, Hristos Domnul este în ceruri, dar este şi aici pe pământ. Unde? În Biserica Lui. Când intri cu atenţie în biserică şi auzi slujba şi Sfânta Evanghelie, când te spovedeşti şi te împărtăşeşti, atunci acolo este Hristos.
Spunea un păcător care s-a spovedit cu sinceritate: „Când m-am spovedit, un rai a răsărit în inima mea” (Dostoievski).
Dacă astăzi oamenii sunt trişti şi îngrijoraţi, dacă sunt stresaţi şi se sinucid, asta se datorează faptului că nu se spovedesc ca să le fie iertate păcatele grave şi mari, iar în ei aud glasul înfricoşător al conştiinţei, mustrându-i.
Dacă vom elimina iertarea, nu vom putea vedea cerul. Fără iertare nimeni nu intră în rai. Fără spovedanie nu vom vedea faţa lui Dumnezeu.
Să nu uităm că Biserica a fost corabila salvatoare a neamului nostru în zilele cele mai întunecate ale istoriei ei, şi să nu uităm îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Aţi fost răscumpăraţi cu mare preţ; nu vă faceţi robi ai oamenilor” (l Corinteni 7,23).
Mulţi pronunţă în lume cuvântul dragoste, continuu, căutând unirea. Dar, s-a observat că dragostea fără Adevăr este şarlatanie, şarlatenie care suge sângele omenirii de azi.