Nimic fără Dumnezeu

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Am auzit uneori spunân-du-se: Cât de fericit eşti că poţi să crezi! Aşa este. Credinţa e dincolo de orice confort. E o fericire. „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” – îi spune Mântuitorul unui tată întristat din pricina copilului bolnav. Credinţa e un dar care trebuie câştigat. Nu e de-a gata. E necesar un efort de conştientizare, de valorificare a acestui dar.
Stau de vorbă cu nea Ivan, acasă la el. Povestim mai de toate. Despre cum e recolta anul acesta, despre câtă grijă au ai lui de el, despre copilăria lui zbuciumată şi lipsită de mamă. Observ pe masă, sub un şervet bulgăresc, două cărţi de rugăciune. Răsfoim împreună una dintre ele. Nea Ivan îmi arată, ca şi cum mi-ar arăta cea mai mare avere pe care o deţine, rugăciunile cu care se roagă el lui Dumnezeu. Sunt în general rugăciuni de pocăinţă şi de mulţumire. Prea puţine de cerere. Îmi spune: „întâi să ne căim şi să-i mulţumim lui Dumnezeu şi pe urmă să-i cerem!” Cărţile sunt rupte, cu cotorul lipit de mai multe ori, pătate de multă şi îndelungată folosinţă. Ele sunt o dovadă a rugăciunii lui neîncetate. Mi-a plăcut mereu întâlnirea cu astfel de oameni şi de aceea recomand comportamentul lui pentru viaţă şi credinţă şi altora.
„Viaţa nu e joacă” – spunea el. Dar viaţa este, uneori, un joc! Şi nea Ivan a ştiut bine acest joc. Ultima dată lam văzut în bisericuţa noastră dragă cum, cu smerenie, se ruga. Parcă avea pe umeri două aripi de înger. Mă uitam dacă nu cumva un înger de pe peretele bisericii şi-a abandonat pentru o clipă aripile peste umerii lui încovoiaţi în rugăciune. Asistăm la jocul vieţii lui. Dar de data asta cred că era jocul îngerului său păzitor, care mi-a arătat mie, nevrednicului, cât de iubit de Dumnezeu este cel care se roagă neîncetat. Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta şi lui nea Ivan (Dumnezeu să-l odihnească acolo unde o fi) că m-a ales să-i fiu duhovnic şi să-mi spună atâtea şi atâtea lucruri simple, dar impresionante şi ziditoare.
Hristos este Calea. Saul îl întâlneşte pe drumul Damascului şi devine Pavel. La o trecere prin Ierihon, Domnul Hristos îl mântuieşte pe Zaheu şi toată casa lui. Creştinismul face discernere între căile bune şi căile rele, abundă în minuni care se petrec în general în locuri umblate: la marginea drumului, la fântâna lui lacov, la intrare în lerihon. Părintele Arsenie Boca a scris o carte specială despre „drum” intitulată „Cărarea Împărăţiei”. Însuşi Domnul Iisus este un Om al Drumului, un Dumnezeu călător de la întrupare până la Înălţare. E mereu pe drumuri, întotdeauna grăbit să propăvăduiască, să vindece, să sară în ajutor oamenilor.
Aflăm din Sf. Evanghelie de la Luca, din pilda vindecării celor zece leproşi că: mergând, la îndemul Mântuitorului, spre preoţi, spre Biserică s-au curăţit prin puterea lui Hristos, desigur, fiind pe „Drum”. Pe „Drum” se hotărăşte cel de alt neam să-i mulţumească lui Hristos, pe „Drum” se hotărăsc cei nouă să fie nerecunoscători. Pe „Drum” se află de fapt, omul bolnav din-totdeauna, vindecat de fiecare dată şi, de fiecare dată, foarte puţin recunoscător lui Dumnezeu.
Şi noi suntem pe „Drum”, şi intervin îndoieli, recăderi, lupte, dar şi suferinţă. Dar, pentru salvare, pentru mântuire să luăm exemplul întoarcerii lui Pavel şi Zaheu, sau exemplul leprosului care s-a întors să-i mulţumească.
Mă bucură orice pagină din Caragiale care aduce în discuţie pe Dumnezeu, Biserica, popimea, sărbătorile, clopotele, sfinţii şi minunile. M-a bucurat viaţa şi lecţiile predate nouă tuturor de N. Steinhard despre înţelesul creştin al „Scrisorii pierdute” şi frumoasa antologie „Nimic fără Dumnezeu”. Sunt pagini de o savoare ortodoxă inegalabilă. Chiar dacă personajele par mici şi neînsemnate, „oi rătăcite” – cum le spune Mântuitorul – ele nu sunt atee şi lipsite de credinţă, de respect, de bun simţ, de pietate… caracteristici umane care se văd astăzi din ce în ce mai rar.
Mi-ar fi plăcut să trăiască şi azi nenea Ivan şi să-i ia un pic la „bani mărunţi” pe cei care se cred „dumnezei” şi să reamintească societăţii româneşti reperele pierdute – cu precădere în dezordinea dictată de actuala ignoranţă faţă de tezaurul credinţei noastre ortodoxe.
De ce la apelul lui Dumnezeu suntem ocupaţi, indisponibili, iar la apelul lumii moderne şi psihologiei de suprafaţă, avem nesfârşite preocupări? Când apelul lui Dumnezeu va înceta să mai formeze prefixul ţării noastre, este semnul că ne-au fost înghiţite şi ultimele rămăşiţe de adevăr. Să nu uităm asta! Să nu uităm că Dumnezeu ne iubeşte, în pofida păcatelor, mai mult decât ne iubim noi înşine. Dacă vom uita asta, înseamnă că ne răzbunăm ca îngerii căzuţi şi ne lepădăm de toţi martirii credinţei noastre ortodoxe.
Aşadar, iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele! Iubeşte-ţi Biserica şi ţara! Iubirea îţi dă dreptul la credinţă şi speranţă!