Revoluţia spirituala

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Ne-a dat Dumnezeu două mari porunci: să iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa, cinstea şi ardoarea ce i se cuvine numai Lui, iar pe semenii noştri să-i iubim ca pe noi înşine. împlinirea acestor două porunci ne aduce binecuvântarea, şi ca răsplată divină, viaţa veşnică; în schimb, călcarea acestora ne va aduce blestemul şi focul cel veşnic.
A iubi fără limite este un „abuz” nesancţionat nici în cer, nici pe pământ. Căci a iubi fără margini, „din tot sufletul, din tot cugetul şi cu toată puterea”, constituie esenţa adevăratei iubiri. Iubind pe Dumnezeu şi pe semenii noştri, ajungem la ceea ce, în teologie, numim „îndumnezeire”.
Iubirea este permanentă revoluţie spirituală, urmată de radicale prefaceri structurale, căci ea este, de fapt, divinul în creaţie. Prin iubire, ne purificăm sufletul de orice zgură, ne numărăm printre plăcuţii aleşi ai lui Dumnezeu, încoronaţi cu nimbul sfinţeniei. Purificând omul întinat de păcat, dragostea îl albeşte mai vârtos decât zăpada şi îi transfigurează sufletul, făcându-l să se înalţe din putere în putere (Psalmul 83,8), tot mai sus spre tronul Celui Preaînalt.
Pentru a împlini aceste mari porunci, trebuie să străm permanent în legătură cu Dumnezeu, cu Biserica, aşa cum spune însuşi Dumnezeu: „Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (loan 15,5). Mijloacele ce ne stau la îndemână pentru a păzi aceste două porunci sunt şi cele mai arzătoare dorinţe ale inimii omului: rugăciunea, postul şi milostenia. Prin rugăciune, înnodăm şi păstrăm legătura cu Dumnezeu; prin post, ne curăţăm inima de întinăciunea păcatului; iar prin milostenie dăm dovadă de nevoinţă pe drumul cel drept.
Viaţa creştină este cea mai înaltă formă de existenţă, un model de perfecţiune, ce ne modelează caracterul şi faptele după Prototipul Suprem, Domnul nostru lisus Hristos, prin harul Lui şi Jertfa Sa de pe Cruce.
Din bogatele şi mult folositoarele învăţături pauline reţinem: „Priviţi chemarea voastră fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi. Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cele tari; Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt…” (I Corinteni 1,2628).
Să urmăm acest îndemn instructiv, al Sf. Ap. Pavel. „Ajunge zilei răutatea ei” – zice Mântuitorul (Matei 6,34). Trebuie să contribuim şi noi la uşurarea şi îmbunătăţirea vieţii de azi şi să nu o împovărăm cu norii cugetelor noastre întunecate şi apăsătoare. Să nu ne lăsăm duşi de valurile vieţii, în voia lor, şi să ne asemănăm dobitoacelor celor fără de minte, abdicând de la prerogativa noastră de fiinţe raţionale şi cugetătoare; mai mult, de fiinţe după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Să fim convinşi că, acolo unde este stăpână dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, adică dragostea jertfelnică, lumea nu poate să-şi facă de cap aşa cum vrea ea. Să nu uităm că „viaţa trece şi ne vom duce şi noi”. Să nu uităm că viaţa aceasta este umbră şi vis, că bogăţia de ar curge, să nu ne lipim inima de ea, că în lumea aceasta suntem străini şi călători şi nu avem aici cetate stătătoare, ci omul este ca iarba şi zilele lui ca floarea câmpului. Până şi cel mai „fericit” împărat al poporului evreu, căruia nu i-a lipsit nimic din ce i-a dorit inima – Solomon, constată că toate sunt deşertăciuni, concluzionând: „Drept aceea, am urât viaţa, căci rele sunt cele ce se fac sub soare; şi totul este deşertăciune şi vânare de vânt” (Ecclesiastul 2,17).
Să luăm act, să medităm asupra acestei concluzii şi să începem revoluţia spirituală – singura care ne va salva.