Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii: „Tăierile salariale au făcut mult rău sistemului sanitar”

În 2011, mai precis în luna august, era prezentat Raportul Comisiei Prezidenţiale, intitulat „Un sistem sanitar centrat pe nevoile cetăţeanului”, ce trebuia să fie baza de pornire pentru noua lege a sănătăţii, după ce, la sfârşitul anului 2010, au avut loc dezbateri cu factori decizionali, ONG-uri, fundaţii, sindicate, patronate şi asociaţii profesionale.
Astfel, interesant pentru mentalitatea şi felul de a fi, de a gândi al românilor, în 2011 Comisia constată că sistemul de sănătate din România prezintă disfuncţii majore, cu repercusiuni directe asupra stării de sănătate a populaţiei. Concluzia inevitabilă era una singură: starea de sănătate plasează România pe unul dintre ultimele locuri la nivelul Uniunii Europene, chiar şi în condiţiile în care unii indicatori au cunoscut îmbunătăţiri. Dar, bomboana de pe coliva sistemului de sănătate îl reprezenta un alt aspect: sistemul românesc de sănătate era şi de fapt este şi acum, nu are rost să ne mai minţim singuri, unul dintre cele mai neperformante din Europa, caracterizat prin lipsa de transparenţă în alocarea fondurilor şi ineficienţă în utilizarea resurselor materiale şi umane, printre cele mai reduse din UE. Ştiţi ce era, de fapt, interesant cu raportul din 2011? Un singur aspect, definitoriu pentru felul de a fi al vertebratelor ce populează ziua ministerele, la concurenţă cu locuitorii activi noaptea, din respectivele clădiri: raportul din 2011 repeta, cu mici modificări, constatările la care se ajunsese deja în 2008.
în continuare, pe un ton profesional egal valoric, în plan social, cu apa de ploaie, celebrul deja document sublinia că, deşi fac parte din una dintre „cele mai îmbolnăvite populaţii din Europa”, românii sunt nevoiţi să folosească un sistem cu grave inechităţi în accesul la serviciile de sănătate, chiar şi atunci când acestea sunt disponibile. Culmea, deşi sistemul de sănătate începuse încă din 2000 să se degradeze, în mod foarte grav în mediul rural, doar în 2011 observă cei din sistem, la nivel de minister, că numeroase localităţi din mediul rural nu beneficiază de niciun serviciu medical. în plus, chiar şi pentru cei care beneficiau de serviciile de sănătate, calitatea actului medical şi continuitatea îngrijirilor erau probleme permanente, probleme menţinute şi accentuate de prestaţiile unui personal medical lipsit de motivaţie profesională, ce fusese redus numeric de un guvern ce poseda un IQ impotent, care i-a stimulat pe medici, indiferent de vârstă, să prefere sistemele medicale din străinătate. O mică digresiune: raportul din august 2012 făcea publice aspectele negative din sistemul de sănătate, repetăm, cunoscute încă din 2008, dar trecute sub tăcere pentru a proteja mafia din sistemul de sănătate, mafie ce cotiza la partidul de guvernământ de până atunci, deoarece Guvernul Boc devenise între timp o amintire, ce-i drept o amintire tristă.
Finanţare şi organizare
Autorii raportului precizau că zonele în care ar trebui focalizate intervenţiile sunt finanţarea şi organizarea sistemului, serviciile de asistenţă primară, sectorul spitalicesc, politica medicamentului şi resursele umane. Desigur, Guvernul Ponta era optimist, de parcă nu trăia în România actuală, ci într-una ideală, de basm, uitând că mentalitatea românească actuală nu o poţi nici modifica, nici modela chiar dacă, numai şi numai din ambiţie etică, operezi până la urmă cu pichamăr pe creierul individului. Partea ideală, de basm, de parcă cei ce lucrează în Ministerul Sănătăţii ar fi urmaşii mentali ai lui Petre Ispirescu, precizează: sistemul de sănătate din România va trebui să prezinte minimal mai multe caracteristici, respectiv să furnizeze servicii de sănătate integrate, bazate pe relaţii de îngrijire continuă, în care pacientul să primească serviciile medicale de care are nevoie, în forme variate, la toate nivelurile de asistenţă, şi acum urmează partea înduioşătoare, lacrimogenă, telenovelistică a raportului, „24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămâna, 365 zile pe an”. Dar ce te faci când anul are 366 de zile. Cumva în cea de-a 366-a zi anului nu
ne-mbolnăvim, boala, respectiv moartea ne ocoleşte?
în fine, dacă citeşti Raportul ori te bine dispune, ori te ia somnul. Astfel, în Raport se precizează sau se sugerează că pacienţii/cetăţenii ar trebui să devină parteneri în luarea deciziilor, primind informaţiile necesare şi având oportunitatea de a-şi exercita controlul – în măsura dorită – asupra deciziilor de îngrijiri medicale care îi afecteaza direct, înlocuind modelul existent cu unul de parteneriat pentru sănătate. „Parteneriat pentru sănătate”! Dacă ne-am întâlni cu individul al cărui creier a fătat asemenea idee, parcă merită, cel puţin retoric, să te adresezi: „Parteneriat pentru sănătate? Să mori tu?!”. Deci, pacienţii/cetăţenii, conform Raportului, devin parteneri în luarea deciziilor referitoare la ameliorarea sau agravarea stării lor de sănătate. E bine, chiar excelent. La revedere, specialiştii, adică medicii, şi aşa Băsescu îi sfătuise în 2010 să părăsească România. în viziunea reactualizată a Raportului, nu vom mai fi parteneri cu medicii, vom fi parteneri doar noi între noi, cetăţean cu cetăţean sau pacient cu pacient şi aşa mai departe. Vom stabili noi, cetăţenii, diagnosticul, tratamentul, ne vom vindeca admi-nistrându-ne o pilă, o injecţie, o terapeutică lovitură-n cap de bâtă. Şi tonul doct de exprimare continuă. Astfel, noua organizare a sistemului va facilita accesul sporit la informaţii relevante al tuturor actorilor din sistemul de sănătate, toate acestea urmând a fi facilitate conform strategiei de informaţii din sănătate. Deci, în politică avem jucători în ring, pe sârmă, iar în domeniul sănătăţii avem doar actori: bolnavi care din lipsă de educaţie morală le mai vine ideea de-a muri prin spitate sau medici, unii chiar nemaipomenit de versaţi în mal praxis, încât ar putea să-şi dea doctoratul cu această specializare. Să nu uităm nici actorii mărunţi: asistentele, infirmierii, brancardierii care, uneori, mai uită de tine, dar bine, nu este grav, aceste lapsusuri fiind provizorii pierderi de memorie.
Raportul devine emoţionant din momentul în care precizează necesitatea cooperării între discipline şi profesii, cooperare ce trebuie încurajată, atât între diferitele niveluri de asistenţă, cât şi între specialiştii de la acelaşi nivel. Astfel, vor fi dezvoltate echipe multidisciplinare ca bază de furnizare de serviciilor ceea ce va va necesita şi modificări la nivelul sistemului de învăţământ medical de toate gradele. Autorul sau autorii Raportului crede sau cred că soluţiile propuse ar putea fi implementate în 3-7 ani, iar altele, în următoarele 12 luni. Optimism sau naivitate? Rămâne de văzut dacă va fi şi trâmbiţata transparenţă.
Sfârşit de an
Dar acum, urmează partea tare: Comisia Prezidenţială pentru Analiză şi Elaborarea Politicilor din Domeniul Sănătăţii Publice va elabora, până la sfârşitul anului, (n. red.: e vorba de anul 2012) un proiect al noii legi a sănătăţii, pe care îl va prezenta Ministerului Sănătăţii pentru analiză şi completare. O idee ce ar putea duce la revigorarea sistemului, o idee ce nu i-a trecut prin cap lui Boc nici cu viteza glonţului, care oricum în urma impactului ar fi deviat în spaţiu: un spital poate angaja orice medic doreşte şi, totodată, să îi ofere salariul pe care şi-l va permite prin noul statut juridic.
Referitor la conceperea unei noi legi a sănătăţii, cel mai optimist, cu cinci zile înaintea alegerilor parlamentare, era Raed Arafat: „Am vorbit cu premierul şi pe 12 decembrie, în prima şedinţă de Guvern, imediat după alegeri, vom prezenta Legea sănătăţii. Faţă de proiectul de lege supus dezbaterii publice, pe site-ul Ministerului Sănătăţii nu sunt modificări majore, ci doar de ordin tehnic, deoarece actul a fost scris de grupuri diferite şi acum se armonizează informaţiile”. Bun, a trecut Crăciunul, a trecut Revelionul, dar legea cucu. în data de 26 ianuarie, anul acesta, ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolaescu, declara: „Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Mondială nu au cerut niciodată o Lege a Sănătăţii. Noi le-am prezentat un calendar de acţiuni, de măsuri, un calendar de implementare, cu termene concrete, cu posibile efecte. Ne-au încurajat să le expunem în practică, prin diverse acte normative, astfel încât să putem să schimbăm soarta sistemul sanitar românesc”. Uite lega, nu e legea. Punct şi de la capăt.
Oricum, pentru a funcţiona, nu mai spunem bine, doar pentru a funcţiona, un sistem de sănătatea are nevoie de un minim necesar de bolnavi şi de medici, nemaivorbind de farmacişti şi de spitale. Bun, România nu duce lipsă de bolnavi, dar de unde să iei medici? Mulţi au plecat, unii în străinătate, alţii pe lumea ailaltă. Nici unii, nici ceilalţi nu se mai întorc, chiar de recurgi la farmece sau spiritism. Doar se ştie: nu dă nimeni cu piciorul la o viaţă mai bună, nici viii, nici morţi.
Deja optimiştii Raportului din 2012 se dau cu capul de pragul de sus. Duminică, 17 februarie, Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii a declarat că „tăierile salariale, din perioada Guvernului Boc, au făcut mult rău sistemului sanitar, care, pe termen mediu şi lung, vor aduce costuri mai mari la buget decât economiile făcute. (… ) Ne-au plecat medici buni în străinătate, cunosc personal medici din Târgu Mureş care nu au rezistat diminuărilor salari-ale. Trebuiau luate măsuri compensatorii, ajutor la eşalonarea creditelor, măsurile trebuiau gândite golbal”. Dar consecinţele sunt mai grave sub alt aspect, într-un lanţ de consecinţe foarte uşor de înţeles: o populaţie majoritar sănătoasă poate munci şi gândi performant. în schimb, o populaţie majoritar bolnavă va fi permanent umilită atât de cei ce deţin puterea în interior, cât şi în exterior. Efectul Boc asupra stării generale de sănătate a populaţiei României: pleacă medicii din ţară, rămân bolnavii şi… politicieni. Cu timpu’, vor rămâne doar bolnavii şi politicienii, încât nu vei mai putea face deosebirea între ei.