Iubirea vegetează iar ura domină

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Omul este o valoare supremă, coroana creaţiei lui Dumnezeu. Are o măreţie de nedescris. Este alcătuit din trup şi suflet. Trupul, pe care oricât lam îngrijit, la un moment dat se va distruge şi va ajunge în mormânt. Dar omul nu este doar materie; el are şi o parte nemuritoare, care se numeşte suflet.
Desigur, va zice cineva: în mileniul trei, vremea tehnologiilor moderne, viişi ne vorbeşti de suflet?…
Pe cât eşti de sigur pe tine că ai trup, tot pe atât de sigur şi chiar mai mult, să fii sigur că ai şi suflet. Şi asta pentru noi, creştinii, are o mare greutate! A spus-o Mântuitorul Hristos: „Căci ce va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă şi îşi va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8,36-37). Când trupul şi sufletul omului sunt în armonie, atunci omul este sănătos. Păcatul însă tulbură această armonie, iar urmarea este îmbolnăvirea. Pentru păcatele mele mi se îmbolnăveşte trupul şi-mi slăbeşte sufletul.
Pentru suferinţele trupului cheltuim sume uriaşe pentru a ne vindeca. Şi bine facem că ne îngrijim de sănătatea trupului. Dar, n-ar trebui oare, cel puţin în mod egal, să ne îngrijim şi de sănătatea sufletului? Pentru că şi acesta are boli.
Spune omul de azi: „nam în inima mea ură, am iubire”. Despre ce iubire vorbim? Care este iubirea pe care trebuie s-o avem, aşa cum o cere Sfânta Evanghelie? Îl vezi pe un tânăr cerşind sau drogându-se. Nu-l condamna! Este o victimă a societăţii. Aşa cum pe gunoi răsar ciuperci, tot astfel, din necurăţia acestei societăţi se nasc astfel de tineri, care au şi ei iubire, dar o iubire ruşionasă. Vocabularul lor este cel al televizorului şi al unei literatiru uşuratice.
Dacă rămânem la acest nivel, degradant, nu suntem creştini. De aceea, cineva ne cere să urcăm mai sus, să ne ridicăm la înălţimea noastră valorică. Cum? Există o scară: Crucea – pe cruce este iubirea răstignită.
Sus pe cruce, Mântuitorul Hristos, cu cununa de spini pe cap, cu buzele uscate de sete, rănit, condamnat, nedreptăţit ca nimeni altul pe pământ, şopteşte neîncetat către întraga omenire: „Iubiţi!” Cum? „Precum Eu, Care i-am iertat şi pe răstignitorii Mei…”.
Fac oamenii de azi acest lucru? Sau deviza lor faţă de aproapele (duşmanul) este: „Moartea lui e viaţa mea!”? Aceasta este deviza celui ucigător de oameni, a celui care seamănă ura în omenire.
Cine împlineşte porunca lui Hristos: „iubiţi şi pe vrăjmaşii voştri”simte raiul în inima lui; este împăcat în sufletul luişi devine un om valoros şi liniştit. Cine urăşte însă, nu doarme nici noaptea; nu se linişteşte până nu se va răzbuna pe celălalt. Şi din păcate, se simte azi cum răzbunarea a pătruns în lume, în măduva oaselor oamenilor. Se simte că iubirea vegetează, dar ura predomină pretutindeni.
La curtea unui împărat, trăia o doamnă care păcătuia, care deşi era rea, totuşi se bucura de multă trecere în faţa împăratului. Parcă, „toate treceau prin mâna ei”. Această femei avea însă şi clipe de grozave remuşcări şi lua multe hotărâri bune pentru viitor, dar nu reuşea să şi le împlinească. Ori de câte ori era furtună, se simţea zguduită şi înfricoşată, încât nu-şi găsea liniştea decât dacă lua, la întâmplare, un prunc oarecare în braţe. Întrebată de ce strânge colipul la piept când e furtună, ea a răspuns:
– Eu sunt păcătoasă şi mi-e frică să nu mă trăsnească Dumnezeu.
– Dar palatul nu are paratrăsnet?! – întreabă mirat cel ce vorbea cu ea.
– Da, domnule, dar paratăsnetul este pentru apărarea oamenilor buni şi drepţi în faţa lui Dumnezeu. Paratrăsnetul cel mai potrivit pentru o păcătoasă ca mine, nu este decât copilaşul nevinovat. Este singura pace a sufletului meu în clipe de tulburare şi de grele încercări. Eu întotdeauna mă rog să-mi dea Dumnezeu un suflet de copil şi o minte de bătrân; mă rog să mă ajute să mă îndrept ca să nu-mi mai fie frică.
Iată de ce nu trebuie să fim răi şi nedrepţi, mândri şi invidioşi, lacomi şi zgârciţi! Ca să nu ne fie frică de „trăsnetele şi fulgerele” vremii; trebuie să fim buni şi iubitori faţă de toată lumea, mărinimoşi la suflet şi darnici cu cei lipsiţi şi loviţi de soartă… să avem sufletul ca al unui copil, plin de însuşiri frumoase. Să ne ridicăm deasupra valurilor răscolite azi de furtunile răutăţii omeneşti. Mântuitorul Hristos chiar condiţionează mântuirea, fericirea veşnică a oamenilor, de asemănarea sufletului cu cel al copiilor. De aceea, El cere să dispară mătrăguna otrăvitoare a urii şi să crească peste tot florile din sufletul copiilor, cu care am putea intra în Împărăţia Cerurilor.
Aşadar, pentru mântuirea sufletului, e nevoie de curăţenie sufletească şi de nevinovăţie, de bunătate şi alte însuşiri pe care le au doar copiii. Idealul de viaţă creştină este desăvârşirea, iar mijloacele de atins le găsim în învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Să nu facem fapte de care să ne pară rău mai târziu. Fiecare să ne punem întrebări: „Cum sunt? Ce gânduri să cuibăresc în mine? Ce am făcut şi ce trebuie să fac de acum înainte?” Să nu uităm că fiecare purtăm în suflet lumina lui Dumnezeu, cu care trebuie să-i luminăm pe cei din jur.
Societatea nu se bazează nici pe nepăsători, nici pe uşuratici, nici pe răzbunători şi nici pe cei înglodaţi în griji mărunte. Ea trăieşte prin cei ce-şi aleg de lucru potrivit cu priceperea şi capacitatea lor, pe cei ce-şi recunosc limitele şi muncesc cu tragere de inimă acolo unde au fost rânduiţi.
Când tună şi fulgeră pu ternic, ar fi bine să te cercetezi şi tu şi să vezi dacă nu cumva aceste „semne de sus” sunt date pentru tine!