Cea mai mare pierdere a omului de azi

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Nimic nu este mai trist decât să-ţi vezi viaţa lipsită de sens, scurgându-se fără nici o noimă. Şi să fi nevoit să apelezi la mijloace exterioare pentru a-i oferi un dram de fericire, acele clipe de „veşnicie”. Iar dacă nu ştim să bem din apa care să ne facă veşnici, din apa vieţii care să ne ofere mult dorita tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, atunci ne vom potoli setea din bălţile acestei vieţi, care nu ne poate oferi liniştea şi bucuria pe care o căutăm.
Parcă prea mulţi dintre noi suntem blestemaţi cu blestemul lui Sisif, niciodată să nu avem linişte, ci mereu să împingem o piatră de moară până în vârful unui deal, iar aceasta, absolut de fiecare dată, să se rostogolească la punctul moarte, atunci ne vom potoli setea din bălţile acestei vieţi, care nu ne poate oferi liniştea şi bucuria pe care o căutăm.
Parcă prea mulţi dintre noi suntem blestemaţi cu blestemul lui Sisif, niciodată să nu avem linişte, ci mereu să împingem o piatră de moară până în vârful unui deal, iar aceasta, absolut de fiecare dată, să se rostogolească la punctul ocupau de împrumuturi cu dobândă, ale zarafilor acelei vremi. Toate i-au fost iertate, dar problema banilor nu avea voie să o atingă.
Şi uite aşa a început vinderea lui Hristos, ce încă nu s-a terminat. Îl vindem şi noi, cei de azi, bucată cu bucată. Pentru care motiv? Pentru a fi fericiţi -spun unii! Cumpărăm fericire, vindem fericire, neguţătorim un pic dar nu rămânem cu nimic, căci sufletul este uitat.
Fericirea nu se cumpără. Cine crede că fericirea stă în buzunarul plin cu bani se înşeală. A uitat că poţi mitui nefericirea şi uitarea ta, dar nu poţi mitui moartea – întâlnirea cu Dumnezeu.
Omul este singura fiinţă capabilă să renunţe la plăceri şi păcate, pentru o fericire pe care şi-o doreşte veşnică. Dar totul se reduce la credinţa în Dumnezeu; nu pot să am siguranţa unei fericiri pe care mi-o promite Dumnezeu în nişte reguli bine stabilite, dar să mă amăgesc şi cu fericirea pe care mi-o dă această lume cu regulile ei.
De ce? Pentru că a fi fericit în această lume, de cele mai multe ori, presupune a-L trăda pe Hristos, a nega valoarea creştinismului. Nu pot fi fericit împotriva lui Hristos. El nu vrea să ne vadă pe noi chinuindu-ne, ci vrea să ne vadă ca pe nişte parteneri de dialog, liberi, conştienţi de iubirea şi harul ce ne oferă El.
Ceea ce vă scriu este o invitaţie la viaţă, la normalitate. Prea mulţi au decăzut la stadiul de animal. Acolo unde lipseşte Dumnezeu, începe iadul. Şi El este alungat nu în mod voit, direct, făţiş, ci prin ignoranţă, prin uitare. Iadul este locul în care ai vrea să uiţi, dar nu poţi. în iad nu sunt cazane puse pe cărbuni aprinşi, în care se perpelesc milioane de oameni, dar sunt conştiinţe care ard, care ne chinuie pentru ceea ce nu am făcut, deşi am fi putut face. Conştiinţa ne va tortura pentru că am acceptat cea mai mare pierdere ce o poate suferi un om: pe Hristos. O viaţă ai avut timp să-L cauţi şi să te laşi căutat, să nu fugi în fapte tot mai abjecte, tot mai murdare. Conştiinţa va simţi atunci dragostea lui Hristos, dar nu o va putea înţelege, nu o va putea primi nu o va putea accepta.
Învaţă să fii liber şi să nu uiţi de veşnicia ta. învaţă să fii altfel şi să nu uiţi nici o clipă că ai şi un suflet. Învaţă să te gândeşti la cei din jurul tău şi să nu-ţi ignori rolul pe care Dumnezeu ţi l-a dăruit pe acest pământ. învaţă să te bucuri de fiecare secundă de viaţă şi să fii oricând gata a dărui celorlalţi. Şi chiar şi lui Hristos. învaţă să fii cu adevărat fericit…