Teatrul „Odiseu” Infernul sufletesc al „Gaiţelor”

Teatrul, fie el de profesionişti sau de amatori, nu înseamnă mimesis. Teatrul chiar este mimesis, un mimesis combinat cu originalitatea actului interpretativ, pe scenă. Desigur, originalitatea interpretării, jocului actoruli este în totalitate dependentă de experienţa a ceea ce putem numi obişnuinţa cu scena şi memoria afectivă, pe care unii o numesc memoria emoţionlă individuală, a actorului şi a regizorului. Se remarcă la actorii clasei de teatru ai regizorului Ştefanis Lupu capacitatea de a produce starea de catharsis în rândul spectatorilor, tocmai prin inteligenta folosire a memoriei afective, abil exploatate pentru a crea personajul pe care îl interpretează fiecare în parte, astfel încât jocul de scenă produce în totalitate acea consistenţă ce conferă unitate regizorală piesei lui Kiriţescu. De la început până la sfârşit, toul curge fără sincope în planul jocului dramatic, dând consistenţă interpretării, astfel încât actorii se completează reciproc, reuşind să dea viaţă, să confere credibilitate unei lumi otrăvite de banalitatea vieţii de provincie. Ioana Oană este uimitor de perfectă în felul în care îşi creează personajul Aneta. Ioana reuşeşte să dea viaţă răutăţii absolute a femeii care s-a ratat sufleteşte, al cărui orizont emoţional se reduce la jocul de cărţi şi la bârfă, pentru care distracţia supremă este trecerea cortegiilor funebre. La fel, Ana Simionescu este perfectă prin felul cum construieşte afectiv personajul Zoia, prin modul cum, folosind inflecsiunile vocii, redă eterna stare de resemnare a femeii ratate, care nici nu mai este conştientă, asemenea Anetei, că supravieţuieşte, consumând lent otrava din propriul suflet. Alina Ghiţă creează un personaj feminin calm, cu sufletul pietrificat de prea multă resemnare, pe care o acceptă şi o asumă într-o deplină indolenţă, prin raportare la existenţa cotidiană. Alina creează imaginea indiferenţei faţă de tot ce este în jur. Cele trei, Ioana, Ana şi Alina, reuşesc să creeze nucleul intrigii dramatice. Sunt extraordinare prin felul în care, recurgând la memoria afectivă, ating maximum interpretării, al jocului de scenă pentru a da consistenţă rolului de compoziţie. În altă ordine de idei, toate trei pot interpreta cu brio rolul Klarei Zachassian din „Vizita bătrânei doamne” a lui Durrenmatt. Ioana Ion, la rândul său, dă viaţă personajului feminin, care nu este încă total contaminată sufleteşte de acreala vieţii de provincie. Ioana structurează, prin interpretarea sa, tânăra femeie care preferă să nu se amestece prea mult în viaţa celorlalţi, care, liniştită, îşi apără bruma de fericire. Daiana Ţăranu se muleză ireproşabil în rolul Vandei. Se mişcă fără greşeală pe scenă, dând viaţă tipului de femeie care caută cu disperare să cunoască sublimul iubirii. Revenind, toate cele patru tinere actriţe reuşesc să confere, fiecare în parte, în limitele specifice personajelor, aşa cum le-a conceput Kiriţescu, dimensiunea tragică a vieţii, fie prin resemnare, fie prin refuzul convenienţelor sociale. Toate patru dau dovadă de rigoare profesională, prin modul în care îşi universalizează personajul. Ceea ce este extraordinar este faptul că reuşesc să creeze tipologii ce pot fi întâlnite oriunde, oricând, ori acest aspect le plasează dincolo de convenţionalul scenic. Dar să n-o uităm pe Iulia Stroie, care, prin jocul să actoricesc, reuşeşte să creeze şi să fie mai mult decât convingătoare, tipul femeii disperate ce se sufocă în mediul de familie. Este tragică, nu prin poziţia sa socială, ci prin greşeala de ordin sentimental care o va împinge la gestul ultim al sinuciderii. lulia îşi nuanţează personajul, scoate în evidenţă nu doar latura de disperare a femeii care realizează că a greşit, mizând totul pe cartea mariajului, dar Iulia are un joc de scenă cerebral, care-i permite să scoată la iveală latura egoistă a personajului său, acea latură a tendinţei spre posedare absolută, care nu ţine cont de sensibilitatea partenerului de viaţă. lulia este tipul de actriţă căreia trebuie să-i oferi posibilitatea de a interpreta personaje care să-i ofere cadrul necesar să-şi expoateze plenar propria imaginaţie interpretativă. Raluca Ghibu şi Alesia Istrate se completează reciproc prin felul în care îşi creează personajele. Raluca este concretizarea scenică a bunului simţ, a persoanei cuminţi care preferă să plece decât să-i lase pe ceilalţi să-i otrăvească sufletul. Ale-sia creează personajul care, la prima vedere, este impertinent, dar care, în realitate, foloseşte impertinenţa pentru a se apăra, pentru a face faţă universului sufocant sufleteşte în care a naufragiat social. Amândouă au vitalitatea construirii de personaje, motiv plauzibil de a trece de la statutul de personaj secundar la cel de personaj principal într-o piesă. Ar fi interesant dacă, într-o nouă versiune a „Gaiţelor”, Raluca, Alesia şi Ioana ar interpreta şi ele rolul celor trei scorpii. Personal, sunt convins că vor reuşi, ceea ce va evidenţia capacitatea lor de a fi actriţe de valoare prin diversitatea de personaje. În ceea ce-i priveşte pe Răzvan Gânju, Casian Ciurezu şi Robert Nica, fiecare în parte creează personaje masculine ce exprimă, prin jocul de scenă, resemnarea, disperarea (Robert Nica), indiferenţa apatică nuanţată cu răutatea sufletească moştenită din familie (Răzvan Gân-ju), sau starea nevrotică a celui ce vrea să supravieţuiască, mai ales ca om (Casian Ciurezu). Şi o ultimă remarcă: prin felul cum au jucat, personal, îi văd capabili să dea viaţă personajelor din „Aşteptându-l pe Godot” de Beckett, după cum pe întreaga trupă care a jucat în „Gaiţele” o văd capabilă să readucă în actualitate scenică „Războiul cu Troia nu va avea loc” de Giraudoux. Am folosit de nenumărate ori verbul „a crea”. Motivul este unul singur: orice actor nu este doar un bun interpret, ci este şi un creator. El nu doar memorează personajul aşa cum l-a conceput dramaturgul. Recurgând la memoria vizuală şi afectivă, actorul recreează personajul prin raportare la propria sensibilitate artistică. Actorul nu poate de unul singur să facă acest lucru. Din acest punct de vedere, regizorul Ştefanis Lupu are acea capacitate rară, nu numai de a modela jocul actorului, dar şi de a scoate din străfundurile subconştientului capacitatea actorului de a-şi imagina o situaţie, un caracter, şi de a da viaţă în limitele concretului uman cunoscut la nivelul universal al comportamentului public sau intim. Cu alte cuvinte, Ştefanis Lupu depăşeşte limitele conceptului aristotelic de mimesis, modernizându-l prin faptul că îi adaugă şi dimensiunea de creativitate prin recrearea imediatului cunoscut al vieţii, cu toate implicaţiile sale sociale şi afective. În felul acesta, Ştefanis Lupu devine, la rândul său, un creator ce… creează posibili viitori actori profesionişti.