Să refacem conştiinţa creştină!

Preot loan Ştefănescu
Deşi regula noastră creştinească este ca de Paşti şi de Crăciun să stăm la masă cu familia, de câţiva ani mi-am făcut un obicei, ca a doua zi sau a treia zi, să iau masa cu bătrânii sau bolnavii din căminele spital de pe teritoriul judeţului nostru, împreună cu un grup de enoriaşi tineri şi bătrâni. Aici am constatat că adevărata tristeţe a omului înaintat în vârstă nu este bătrâneţea, ci singurătatea. Fericit este bătrânul care îşi petrece ultimii ani în mijlocul familiei, înconjurat de copii, de nepoţi şi, eventual, de strănepoţi. El moare împlinit şi împăcat. Dar pentru omul care la bătrâneţe are tot ceea ce-i trebuie, casă, pensie mulţumitoare, hrană şi îmbrăcăminte, dar nu mai are pe nimeni cu care să locuiască, de care să fie vizitat, cu care să stea de vorbă, chiar şi la telefon, pentru acela nu bătrâneţea este adevărata suferinţă, ci faptul că unicul său tovarăş de viaţă este singurătatea, o singurătate care-i pustieşte sufletul şi cu care va merge în mormânt. De aceea, împreună cu enoriaşii, am îndrăznit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu să le oferim un climat familial de sărbători, să le redăm sentimentul că nu sunt singuri, că şi ei fac parte din familia noastră mare. Am simţit că au nevoie de noi. Un astfel de exemplu găsim şi în pericopa evanghelică ce ne pune în faţă un om care suferea de o paralizie generalizată, dar a cărui adevărată mare suferinţă era singurătatea. Era unul din sutele de bolnavi care zăceau în cele cinci foişoare ale scăldătoarei Vitezda, care se traduce „Casa Milostivirii”. Aici, îngerul Domnului se pogora „din când în când” şi tulbură apa, şi cel care intra întâi în apă se făcea sănătos. Însă nimeni nu ştia când vine îngerul, aşa cum nici noi nu ştim când va fi a doua venire a Domnului.
Aici, Domnul lisus Hristos se opreşte lângă omul paralizat şi-i pune o întrebare retorică: „Vrei să te faci sănătos?” Era o întrebare oarecum de prisos pentru că în ea se află şi răspunsul. Replica ar fi fost: Oare nu pentru asta sunt eu aici de 38 de ani, adică o viaţă de om? Însă, întrebarea urmăreşte nu răspunsul deja ştiut, ci mărturisirea motivaţiei lui: De ce, după atâta amar de vreme, nu te-ai făcut sănătos? Care e cauza? Şi paraliticul motivează: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa, şi până merg eu, altul se coboară înaintea mea”. De ce nu avea om? Din vina lui sau a celor din jur?
Aici, fiecare suferind avea alături unui, doi sau mai mulţi oameni, fie rude, fie prieteni, fie voluntari anonimi, care îl asistau, permanent sau prin rotaţie, care îl aruncau în apă exact când trebuia. Ei bine, omul nostru nu avea pe nimeni. De ce? Nu ştim cauza. Poate că nu era localnic, poate că venise de undeva de departe, poate că nu avea rude şi nici prieteni, şi nimeni altcineva nu se îndurase să stea cu el măcar o zi, măcar un ceas, Probabil că personalul de serviciu se ocupa doar să-i aducă hrană şi eventual să-i schimbe aşternutul. Restul nu privea pe nimeni, îl privea doar pe el. Iar el îşi trăise 38 de ani din viaţă „aşteptând”. Aşteptarea însă presupune, neapărat, speranţă. Nu se va întâmpla nimic cu el acolo, dar el tot continua să spere. Mai mult, părea împăcat cu gândul că, chiar dacă speranţa i se va dovedi zadarnică şi minunea, până la urmă, nu se va petrece, el şi-a făcut datoria de a spera.
Este ca şi cum, în zilele noastre, cineva bolnav a mers tot timpul la medic fără să se fi vindecat, dar moare cu gândul că, cel puţin a încercat.
Iată însă că Dumnezeu îi deschide omului o cale chiar şi atunci se pare că speranţa a devenit un simplu joc „de-a v-aţi ascunselea”. Ce-i trebuia bolnavului de la Vitezda? Un om. Un singur om din miliardele de oameni. Şi dacă nu a venit omul, iată că a venit Dumnezeu să-l ajute.
Aşadar, omule singur, când ai nevoie de un om şi el nu vine, să ştii că în locul lui vine Dumnezeu. Şi când îl cauţi pe Dumnezeu şi El nu ţi se arată, să ştii că El te aşteaptă. De aceea, El ne îndeamnă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni” (Matei 11, 28). Iar pentru cei care nu pot veni, vine El la ei, spunând: „Iată, Eu stau la uşă şi bat, de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la El şi voi cina cu el şi el cu
Mine” (F. Ap. 3,20).
Totul depinde de noi! Dacă Îi auzim chemarea şi Îi răspundem, sau dacă-L auzim bătând în uşă şi îi deschin-dem! Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne respectă libertatea. Totul e ca noi s-o folosim cum trebuie, în acord cu îndemnul lui Dumnezeu de a fi „oameni pentru oameni”, aşa cum El ne-a creat. Şi dacă El s-a oprit lângă omul suferind şi singur, noi de ce n-am face-o! Dumnezeu a venit la el în clipa suferinţei, dar a făcut-o în interiorul unei speranţe, căci dacă el n-ar mai fi avut puţină speranţă, ar fi părăsit locul, ar fi mers acasă sau la cerşit, asemenea oricărui suferind.
Oameni buni! Dumnezeu nu l-a făcut pe om spre a fi singur. Chiar el a zis: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ” (Facere 2, 18). Şi dacă Dumnezeu a zis asta, de ce sunt copii singuri? De ce sunt bătrâni singuri? Sau văduve singure? Dumnezeu l-a văzut singur şi a simţit că trebuie ajutat. Noi îi vedem pe cei care sunt singuri azi? Simţim că sunt printre noi oameni care trebuie ajutaţi? Nu trebuie să vă spun eu adevărul singurătăţii de care suferă cei din azile şi orfelinate, cei care au rămas singuri şi se simt aruncaţi la „gunoi” de societate. Dar vă pot spune că este mare nevoie de o reumanizare a noastră: să simţim mereu că în faţa noastră nu se găseşte un caz de rezolvat, ci un om de ajutat, o fiinţă cu trup care suferă, un suflet care aşteaptă şi speră, un om care e singur şi are nevoie de tine, indiferent că merită sau nu atenţia ta.
Zilele trecute l-am întâlnit pe un distins profesor pensionar, cu rezultate de excepţie pe vremea când era la catedră. Ne-am întâlnit, am stat de vorbă şi l-am întrebat ce mai face. Mi-a spus, că e bine dar se simte singur! Şi i-au dat lacrimile. Mi-a adus aminte de gloria acestui om din vremea când era apreciat, iar acum era uitat de toţi. Nu suferea de foame, şi nici de frig, dar suferea de singurătate. Şi ca el sunt mulţi!
De aceea, le spun cu dragoste preoţească celor singuri, să nu dispere, ci să continue să spere că într-o bună zi vine Dumnezeu şi la ei şi-i va mângâia, dacă oamenii i-au uitat. Iar dacă tu, cititorule, oricine ai fi, ştii sau găseşti un om aflat în sigurătate, asumă-ţi rolul lui Iisus şi spune-i o vorba bună, de mângâiere, de încurajare, pune-i o mână caldă pe frunte, uită-te în ochii lui şi fă-l să simtă că are în tine un prieten, că nu este singur. Doar vezi şi tu cum societatea se macină, pe zi ce trece, mânată de interese, de egoism şi este nevoie să refacem conştiinţa creştină. Mai multă compasiune! Mai multă omenie! Asta ne apropie mai mult de Dumnezeu şi pe noi unii de alţii! Asta ne ajută la Judecata de Apoi!