Măreţia libertăţii religioase

Împăratul Constantin cel Mare este una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la Creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranţă religioasă de la Milano (Milan, Mediolanum) din luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. Biserica intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire, progres şi propăşire, în „secolul ei de aur”. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2013 să fie dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Maica sa Elena, cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la emiterea acestui important edict de toleranţă religioasă de la Milan (Mediolanum).
Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a emis la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, în acord cu Constantin şi Liciniu, care cuprinde permisiunea existenţei creştinilor – „ut denuo sint cristiani et conventicula eorum” = „să existe din nou creştini şi să ţină adunările lor” (Lactanţiu, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., Vili, 17). Galeriu a murit la scurt timp, la 5 mai 311, iar edictul său s-a aplicat doar parţial. Este greu de cunoscut în intimitatea ei evoluţia religioasă a împăratului Constantin, dar, odată declarat pentru Creştinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta dintre el şi Maxenţiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din luna mai anul 337.
După istoricii creştini Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia „Prin acest semn vei învinge”. Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat lisus Hristos cu semnul Crucii pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor şi ostaşilor săi, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Acesta este monograma lui lisus Hristos -XP – pe care Constantin l-a pus pe un steag numit labarum. Că împăratul Constantin a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin cel Mare, care se păstrează până astăzi la Roma, el afirmă că a câstigat victoria asupra lui Maxenţiu: „instinctu divinitatis” = „prin inspiraţie divină”. La câteva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, publică edictul de la Milan din luna ianuarie anul 313, prin care se acordă libertate religioasă deplină Creştinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare, luate împotriva creştinilor şi se retrocedau Bisericii lăcaşurile de cult şi posesiunile confiscate de împărăţii precedenţi.
Edictul de la Milan are o importanţă epocală prin hotărârile, consecinţele şi urmările lui. Din religie neper-misă şi persecutată, Creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată
actele ulterioare ale împăratului Constantin cel Mare.
Păstrarea titlului păgân de Pontifex Maximus îi dă dreptul, capacitatea şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frâu păgânismul, în interesul Creştinismului însuşi. Dacă împăratul ar fi renunţat atunci la el, si-ar fi ridicat un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situaţia de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioşilor lui, prin influenţa şi situaţia înaltă a senatorilor, aristocraţilor şi funcţionarilor superiori. În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin cel Mare procedează treptat şi cu mult tact. Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Milano, din luna ianuarie anul 313, alegerea unei noi reşedinţe imperiale şi convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din anul 325. Imediat după edictul din anul 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale. Scuteşte Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, şi îi returnează tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i şi dreptul de a primi legate şi donaţii. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor şi conferă episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecaţi după legile statului. Constantin cel Mare a intervenit şi în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziţii şi pedepse potrivnice spiritului creştin, ca răstignirea, zdrobirea picioarelor, arderea cu fierul roşu. S-a îmbunătăţit tratamentul din închisori. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creştin, legislaţia referitoare la căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi violul, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci.
Pr. Dr. Iulian PETRESCU, Parohia Sf. Arhangheli din Târgovişte