Europa de Est, ün eşec economic

Pentru dezvoltarea echilibrată şi normală a economiei mondiale, paradi-surile fiscale sunt echivalentul unei cangrene financiare. Indirect, ele împiedică toate statele lumii de-a avea un PlB care să le permită dezvoltarea sau, cel puţin, rezolvarea unor probleme importante pentru ele, cum ar fi penuria de locuri de muncă, sărăcia sau foametea. Faptul că puternice state, sub aspect politic, militar, economic, industrial, precum Germania, Franţa, Anglia, Statele Unite, au început, după 1950, să lupte împotriva paradisurilor fiscale, este un semn că şi dezvoltarea lor este afectată financiar. De fapt, adevărul este că paradi-surile fiscale funcţionează tocmai cu ajutorul involuntar al acestor state, mai precis şi datorită imperfecţiunii legislaţiilor lor plus corupţia internă, ce permit unui grup de oameni de afacere să-şi plaseze banii în paradisurile fiscale. Pe scurt, paradisurile fiscale există deoarece chiar şi-n statele mai sus enumerate se practică evaziunea fiscală, deturnarea de fonduri, traficul de influenţă, corupţia. Ceea ce le diferenţiază de restul lumii este faptul că din momentul în care au conştientizat răul pe care-l reprezintă paradisul fiscal, au început să organizeze acţiuni, nu în totalitate eficiente, de anihilare a acestuia. Restul statelor se complac în declaraţii formale sau, precum emiratele arabe, sunt aşa de dezvoltate încât îşi permit luxul de-a ignora nu numai paradisurile fiscale, dar şi lupta împotriva lor. De fapt, chiar dacă pare pradoxal, nu arabii au creat paradisurile fiscale, ci Occidentul. în ordine cronologică, primul paradis fiscal a fost antiseptica Elveţie, apoi au urmat celelalte, răspândite prin lume.
Mai sunt speranţe
Oricum, cu cât creşte gradul de luptă pentru impunerea unei moralităţi fiscale mondiale, creşte şi replica sa negativă. La nivel mondial, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) este cea care coordonează politicile de luptă împotriva pa-radisurilor fiscale. OCDE-ul se bazează pe acţiunile declanşate de Grupul de Acţiune Financiară (GAF), un organism interguvernamental creat de Grupul celor 7 (G7) în 1987. GAF-ul are ca obiectiv principal conceperea şi promovarea politicilor de luptă împotriva spălării de bani negri şi a finanţării terorismului. Dar, luna august 2009 a reprezentat o cotitură în lupta cu paradi-surile fiscale, cel puţin la nivel de intenţie, când şefii de stat prezenţi la reuniunea Grupului celor 20 (G20) au avansat ideea că trebuie să se pună capăt secretului bancar. Ei bine, din august 2009 şi până-n prezent mass media este doar bombardată cu declaraţii ale diferiţilor politicieni din lumea largă, inclusiv ale unor ONG-uri care deplâng faptul că paradi-surile fiscale continuă să se bucure, culmea, de o bună stare de sănătate economică. Cinstiţi să fim, unele dintre aceste paradisuri fiscale, mai precis statele ce le găzduiesc, înainte de a ajunge aşa ceva erau, sub aspect economic, vai de mama lor. Acum, lucrurile s-au schimbat: o parte din micile lor populaţii o duce bine. Practic, le-au tras ţeapă occidentalilor, încât îţi vine să-i întrebi: „Vă ofticaţi?”. Mai ales că, spre cinstea prostiei lor, cauzată de un exces de lăcomie de bani, afaceriştii occidentali au pus pietrele de temelie ale paradisurilor fiscale, nedându-şi seama că lovesc în prosperitatea propriei lor ţări, adică produc metastaza PIB-ului. Avem două tipuri de exemple. Unul este Ciprul, care datorită ruşilor ajunsese un paradis fiscal. Greşeala ruşilor a fost c-au transformat în paradis fiscal un stat membru UE, iar Europa de Vest se teme şi acum, mai ales după eşecul lui Hitler şi victoria lui Stalin, deşi în realitate Europa de est stali-nistă a fost un eşec economic, dovadă victoria Occidentului în 1989, deci şi acum Vestul face pe el când aude de ruşi, iar Putin le-ntreţine profesionist spaima. în final, Cipru a fost la un pas de deces economic. Celălalt exemplu este Franţa, care, prin lupta antievaziune şi antiparadis fiscal, în 2009, a reuşit să recupereze şi să repatrieze 7,3 miliarde de euro.
La nivelul continentului european, încă din anul 2005 a fost aplicată Directiva zisă a depunerilor de economii ce-a marcat o etapă importantă împotriva fraudei fiscale, chiar dacă experţii au avut parte de multe piedici în exercitarea atribuţiilor ce le reveneau. Ideea de bază a directivei era taxarea la sursă a profitului obţinut de pe urma depuneri de bani în ţările europeene ce practică secretul bancar: Elveţia, Liechtenstein, Belgia, Austria şi Luxemburg. Dar, în 2008, după descoperirea imensei fraude fiscale din Liechtenstein, Franţa şi Germania au cerut revizuirea directivei pentru a fi mai eficientă. Economistul Gabriel Zucman a explicat destul de bine cum stau lucrurile, în prezent, spunând că UE dispune de mijloace puternice de constrângere, putând retrage unui grup bancar licenţa, dacă nu oferă informaţiile solicitate. Totuşi, remarcă Gabriel Zucman, semnarea acordului Kubik dintre Germania şi Elveţia a afectat lupta generală contra paradisurilor fiscale europene. De asemenea, faimoasele liste HSBC, în Franţa, UBS, în Statele Unite, adică memory stick, furate s-au dovedit mai eficiente în lupta antiparadis fiscal, dezvăluind milioane de nume, decât schimbul de informaţii bancare prin intermediul convenţiilor semnate şi parafate de statele UE. Această stare de uşoară dezamăgire, referitor la faptul că tot metodele aflate în afara legii ajută la contracararea unui râu, a simţit-o şi Jean Meckaert, autorul, în 2010, al Raportului catolic despre foametea în paradisurile fiscale (CCFD). Jean Meckaert mai mult a oftat decât să critice faptul că procedurile oficiale de combatere a pa-radisurilor fiscale sunt greoaie, ceea ce permite ca-n situaţia folosirii tehnicii IT, dovada fraudei fiscale să fie transferată în câteva secunde sau minute din banca luată la bani mărunţi, într-una unde experţii contabili nu au acces.
Sclavi
Dar există speranţe că lucrurile vor fi remediate. Să abordă problema paradisului fiscal şi din alt punct de vedere. Se pune-ntrebarea: ce este de fapt un guvern? Este o grămadă de politicieni care îşi văd de afacerile lor pe banii statului sau un manager eficient al statului, bazat pe politicieni? Pentru a se-nţelege mai bine, putem afirma că guvernul este administratorul statutului sau administratorul unei asociaţii de locatari (locuitori) ai statului, compusă din diferite etnii sau confesiuni religioase. Guvernul oricărui stat din lume nu produce bani, dar prin natura sa politică şi administrativă creează cadrul stimulării producerii de bani care circulă în cadrul celor două sfere şi între ele: cea bugetară şi cea privată. Când spunem între ele, ne referim la faptul că un bugetar al cărui salariu provine din impozitarea şi taxarea mediului privat, din clipa în care începe să cumpere marfă sau servicii, nu face altceva decât fără să conştientizeze, întoarce banii mediului privat. Banii se-ntorc în mediul privat prin intermediul preţului fixat pentru fiecare produs sau serviciu oferit. La prima vedere avem un circuit echilibrat sau aşa ar trebui să fie între cantitatea de bani disponibilă individual şi preţ. Dar nu este aşa deoarece orice cumpărător, de la parlamentar, investitor până la umilul bugetar sau amărâtul angajat în mediul privat, prin preţul pe care-l plăteşte, de fapt plăteşte şi o parte din taxa sau impozitul impuse prin legiferare, parte care se găseşte în preţul achitat. De exemplu, taxa eco care este trecută pe unele bonuri fiscale, reprezintă o sumă aparent insignifiantă ce revine, sperăm, ministerului Mediului, dar nici fostul nici actualul guvern nu spune public unde se duc aceşti bani: spre buzunarele clientelei, la buget? Alt aspect: bugetele ministerelor nu sunt alcătuite din donaţiile în bani făcute de ONG sau persoane particulare. Ce-ar mai fi să se-nfiinţeze ONG-uri pentru ajutorarea ministerelor falite? Şi chiar dacâ ar fi, ar avea grijă guvernul statului respectiv să-l mascheze, deoarece falimentul ministerelor sau al câtorva înseamnă falimentul unui guvern, adică alegeri anticipate, adică o chel-tuială-n plus, pe care uneori populaţia s-ar putea să n-o mai poată suporta. într-un stat unde evaziunea, delapidarea, transferurile bancare către paradi-surile fiscale sunt practici finan-ciar-economice curente, bugetele ministerelor sunt constituite din banii luaţi din buzunarele oamenilor, elegant, legal, prin taxe şi impozite care, în raport de nevoile guvernului şi clientelei politice, sunt mărite, niciodată micşorate. Taxele şi impozitele nu sunt mărite de guvernanţi, în colaborare cu parlamentarii, pe motiv c-ar fi şi unii, şi alţii bolnavi la cap. Nu, şi unii, şi ceilalţi sunt sănătoşi, neavând dungă pe buletin. Mărirea de taxe şi impozite ce produc mărirea de preţuri, care la rândul lor produc scăderea puterii de cumpărare şi scumpirea sufocantă a nivelului de trai, toate aceste măriri de tipul cauză-efect sunt cauzate de lipsa unei cantităţi de bani care nu se regăseşte în bugetul statului pentru a-l consolida, ci în conturile bancare din paradi-surile fiscale, a căror funcţie financiară de bază este să spele banii negri proveniţi din state cu moralitate politică şi economică îndoielnică.
Şmecheri
în 2012, Andrew Auerbach, membru al Centrului de Politică şi Administraţii Fiscale din cadrul OCDE, era foarte optimist, spunând că procesul de schimb de informaţii bancare şi fiscale, între state, stabilit prin acordul din 2009, este luat în serios de către statele semnatare. Andrew Auerbach accentua faptul că standardul corectitudinii financiare şi economice este calitatea schimbului de informaţii între state cu un singur scop: fiecare contribuabil să-şi plătească impozitele la el în ţară. Andrew Auerbach mai preciza că deja s-au făcut primii paşi către un sistem în care regulile jocului vor fi tot mai echitabile. Dar nu toţi împărtăşesc entuziasmul lui Andrew Auerbach. Astfel, CCFD (Comitetul Catolic pentru Luptă împotriva Foamei şi Sprijinirea Dezvoltării), în raportul său PFJ (Paradis Fiscal şi Juridic) observă că-n Insulele Virgine britanice, în 2010, existau 830.000 de firme la 24.491 locuitori, adică, cu aproximaţie, 33,89 firme pe cap de locuitor. Dacă te iei după cifre, virginienii ar trebui de generaţii să plesnească de bogaţi ce sunt de pe urma averilor pe care, chipurile, le-ar deţin. 830.000 de firme înseamnă că Insulele Virgine şi sugarii sunt patroni de firme. Dar realitatea fiscală este năucitoare: Insulele Virgine, Insulele Caiman, Luxemburg, Insula Mauriţius şi Olanda, luate împreună, reprezintă 1% din PIB-ul mondial şi 0,27% din populaţia planetei. Dar, analizate din punct de vedere al banilor investiţi în străinătate cinci state, luate împreună, constaţi cu uimire, repetăm, sub aspectul investiţiilor efectuate în străinătate, că la un loc sunt de 1,7 ori mai puternice financiar decât Statele Unite şi de trei ori mai puternice decât Japonia, Germania şi Franţa luate împreună. Originea acestor bani? Fraudă fiscală ce se bazează pe imoralitatea funcţionarilor şi deturnare de fonduri în alte state decât cele cinci menţionate. Un exemplu dat de greci ca să păcălescă UE. La sfârşitul lunii februarie, miercuri 27, după şase luni de proces, primarul oraşului Salonic a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru complicitate de deturnare de fonduri. Desigur, mass media greacă a şi clămpănit exagerând, ca orice mass media din Balcani. Prăbuşirea lui Vassilis Papageorgopoulos, membru al partidului Noua Democraţie, aflat a putere, primarul Salonicului, al doilea oraş ca importanţă în Grecia, un adevărat seism politic. Seism politic unde? în Grecia? O ţară unde legislaţia face dificil de condamnat politicienii. Fostul ministru socialist al Apărării, Akis Tsohatzopoulos, se află în detenţie provizorie de peste un an. Omul de afaceri, intim al partidului socialist, adică are uşa partidului deschisă zi şi noapte, Lavrentis Lavrentiadis ce-a falimentat Proton Bank în 2011, este tot în detenţie provizorie de-a doua zi după declararea oficială a falimentului băncii. Deturnare de fonduri, mascat legalizată, clientelă politică, profit, fiscalitate fen-tată, cei cu mari relaţii, profitul spre paradisul fiscal. Efect = buget de stat bolnav care nu poate fi tratat de gripa economică decât prin mărire de taxe şi impozite, concedieri de bugetari, falimentare de firme, mai păguboasă decât concedierea bugetarului, deoarece bugetarul, în general, colectează, impozitându-i procentual, banii produşi de particulari, ceea ce produce scăderea puterii de cumpărare prin dispariţia locurilor de muncă, iar cei care mai au o firmă sau un loc de muncă ajung sclavii fiscalităţii pe care stă călare guvernul demagog. Grecia, Cipru, Italia, Spania… UE, toţi o apă şi-un pământ când vine vorba de profitul personal al fiecărui locuitor din cadrul Uniunii. Fiecare visează la profit fabulos, dar niciunul nu-nţelege că profitul personal fabulos este incompatibil c-un buget de stat performant.