Paranoia şi politica externă

Orice s-ar spune, Statele Unite nu mai au puterea financiară din a doua jumătate a secolului trecut pentru a susţine personal cheltuielile aferente declanşării şi susţinerii unui război. Ultima experienţă… financiară a fost aşa zisul război de eliberare a Irakului. Eliberare de cine? Irakul nu era ocupat de nimeni, în realitate fiind doar ţinut din scurt de clanul Sadam. De fapt a fost un război declanşat de guvernul de atunci al Statelor Unite pe baza unui pretext ce s-a dovedit a fi o minciună. în realitate miza nu era eliberarea irakienilor aflaţi sub controlul lui Sadam, ci înlăturarea guvernului Sadam, înlocuirea acestuia cu un altul favorabil Washingtonului care să-i permită acestuia controlul direct sau indirect asupra zăcămintelor de petrol. A propos, dacă am face o scurtă digresiune, trebuie remarcat că de mult era rezolvată problema politică şi socială a palestinienilor dacă aceştia avea petrol. Dar, revenind la problema irakiană, la împlinirea a zece ani de la terminarea invaziei motivată cu pretexte umanitare, când s-a refăcut bilanţul şi s-a tras linie, s-a descoperit că mai mare a fost daraua decât ocaua. Adunaţi banii daţi pe armament, pe muniţie, pe alimente şi alte necesităţi plus numărul mare de pensii de invaliditate care se mai plătesc şi acum deoarece soldaţii mutilaţi fizic şi psihic au de gând să devină centenari, deci, adunând toţi aceşti bani, s-a constatat că nu au adus niciun profit. Americanii nu au înţeles că nu erau doriţi de irakieni. Bun, i-au scăpat de clanul Sadam. Foarte bine, au mulţumit şi apoi, credeau că-i vede plecaţi, dar ei au rămas deoarece mai era un lucru de făcut: instalarea unui guvern favorabil lor din punct de vedere financiar. Dar, americanii nu visează să controleze resursele mondiale de materii prime, la concurenţă nedorită cu ruşii, ei doresc să controleze şi pieţele externe de desfacere unde să-şi plaseze marfa. Problema este ca aceste pieţe să fie pe un teritoriu guvernat de liberul schimb. Dacă nord-coreenii ajung vreodată ca nord-vietnamezii, să reunifice politic şi social peninsula, va fi o pierdere pentru economia Statelor Unite. După eşecul sud-vietnamez din 1976, Washingtonul nu mai este dispus să finanţeze un altul.
Săptămâna trecută a luat amploarea starea de paranoia din ambele tabere, dar americanii nu mai sunt, financiar vorbind, ce au fost în a doua jumătate a secolului trecut, mai ales că propriul lor sistem bancar, din exces de lăcomie, le-a aplicat lovitura sub centură. Nemaifiind financiar stabile, Statele Unite au apelat la China să potolească Coreea de Nord, uitând să ia în calcul istoria celor două state care timp de aproape câteva secole a fost comună. în fine, China doar a promis că va încerca să-i calmeze pe nord-coreeni. Săptămâna aceasta, Coreea de Nord, prin purtătorul său de cuvânt, a declarat: „Nu ne opunem dialogului, dar nu putem începe un dialog direct umilitor cu un interlocutor care foloseşte ameninţarea nucleară”. La auzul unui astfel de răspuns secretarul de Stat american, John Kerry, a înghţit în sec după ce se făcuse luntre şi punte la Seul, Pekin şi Tokio să-i convingă pe toţi că băieţii răi sunt nord-coreeni.
în aceeaşi zi, după declaraţia nord-coreeană, NBC l-a-ntrebat pe Barack Obama ce părere are. Calm, acesta a răspuns că se aşteaptă, în viitorul apropiat, la noi provocări din partea Pyongyang-ului, dar nu-i crede pe nord-coreeni capabili să doteze o rachetă balistică cu un cap nuclear. Asta e părerea lui Barack.
A doua zi, miercuri, Coreea de Nord nu a permis unei delegaţii de zece oameni de afaceri sud-coreeni să aducă hrană celor două sute de angajaţi ce au continuat să stea şi să lucreze, de la declararea stării de mârâială politică între Nord şi Sud, pe teritoriul centrului industrial intercoreean, după ce Pyongyang-ul l-a închis unilateral. Ministrul sud-coreean al Unificării a declarat că decizia nordicilor este foarte regretabilă, împiedicând „un act umanitar”.
Mai mult, Pyongyang-ul a respins oferta de dialog a Seulului, referitor la viitorul parcului industrial intercoreean, care funcţionează în stare de avarie din lipsă de materii prime şi mână de lucru. Nord-coreenii au declarat că vinovat de dezastrul prin care trece parcul industrial intercoreean de la Kaesong este regimul marionetă de la Seul care încearcă acum să scape de responsabilitatea sa criminală faţă de Kaesong, pe care l-a falimentat. Kaesong se află la aproape zece kilometri distanţă de frontieră, în interiorul teritoriului nord-coreean. Considerându-se ameninţat de Seul, cu sprijin America, Pyongyang, pe data de 3 aprilie, a retras pe cei 53.000 de nord-coreeni ce lucrau în parcul industrial, iar din cei 900 de sud-coreeni ce lucrau de regulă acolo, 700 au revenit în patria lor. Creat ca semn al intenţiei de apropiere, după îngheţarea relaţiilor bilaterale în 2010, parcul industrial intercoreean, în 2012, a avut o cifră de afaceri de 469,5 milioane de dolari, echivalent a 366 milioane de euro, fiind o adevărată mană cerească în materie de locuri de muncă, perceperea de impozite şi aportul de devize străine pentru Pyongyang.