Cea mai rea dintre toate lumile posibile (17) De la explozia urbană la bidinville-ul global

de Mike Davis
Cu toate că unele dintre ele sunt pe lista clădirilor ce urmează să fie recondiţionate sau pe lista celor ce vor fi cât mai repede demolate, unele vecindades din capitala Mexico sunt în continuare suprapopulate cum este Casa Grande, celebrul imobil ce adăposteşte 700 de familii, clădire pe care antropologul Oscar Lewis a făcut-o faimoasă în lucrarea The Children of Sanchez, publicată în 1961. Echivalentul acestor clădiri mexicane sunt, în Asia, aşa-zisele zamindar, construcţii foarte vechi, din Calcutta, grav afectate de trecerea zecilor de ani, în prezent, trecute în administrarea primărie, clădiri cu tencuiala căzută, cu acoperişul deteriorat, repartizate săracilor, administraţia nerepartizând fonduri pentru recondiţionarea lor, astfel încăt locatarii pun mână de la mână pentru a plăti pe cei ce urmează să repare câte ceva sau apelează la rude, ce lucrează, de preferat, în construcţii, rude la fel de sărace, iar în Colombo, nu mai puţin celebrele slum gardens, expresie ce se poate traduce prin grădini magherniţă, ce reprezintă 18% din locuinţele neigenice ale oraşului. Cu toate că acest tip de clădiri au început să dispară, iar în cele care mai există, s-a trecut la stabilirea unui număr mai mic de locatari, ca urmare a politicii de renovare urbană, totuşi, exemplul cel mai important, când se vorbeşte de bodonville, continuă să fie bidonville-ul central din Pekin, din zona cunoscută sub denumirea de Vechiul Oraş, unde se găsesc vechile clădiri din perioada dinastiilor Ming şi Qing, ce nu sunt dotate cu niciun fel de instalaţii pentru curent, apă şi canalizare, clădiri locuite numai de către săraci sau de cei căutaţi de organele de ordine.
La fel ca mult căutatul cartier Campos Eliseos din Sao Paulo, pe vremuri la modă, sau asemenea luxoaselor cartiere coloniale din Lima, cartiere întregi, locuite numai de burghezie, din merica Latină, au decăzut la rang de bidonville-uri. în schimb, cu totul alta este situaţia în Alger, unde, în celebru cartier de pe malul Mediteranei, Bab-el-Ued, autohtonii săraci au ocupat locuinţele părăsite de coloni, având grijă ca acestea să nu se degradeze. Cu toate că modelul administrativ mondial ce predomină este cel al alungării săracilor din zona de centru a oraşelor, unele aşezări de tip urban din lumea a treia au început să reproducă tipul de segregare urbană din Statele-Unite, unde clasa medie postcolonială părăseşte zona de centru a oraşului pentru a se stabili la periferie, creând astfel zone urbane închise, unde nu au voie să se stabilească cei din clase sociale inferioare, apărând astfel, în timp, adevărate „orăşele periferice”. De multă vreme are loc un asemenea fenomen urban în Kingston, unde 250.000 de săraci locuiesc în cartierul Downtown, din zona centrală a oraşului, cu un grad ridicat de criminalitate, dar dinamic din punct de vedere cultural, în timp ce clasa medie, bogată, a preferat să se retragă în cartierul periferic, Uptown, unde săracilor le este interzis să pătrundă. Acelaşi fenomen social a avut loc în Montevideo, în anii ’70 şi ’80, când clasa de mijloc, bogată, a părăsit zona de centru, preferând să se stabilească în cartierele mai atractive din partea de est, iar cei fără domiciliu, văzând că nu le mai stă nimeni în cale, au ocupat imediat clădirile în stare de semiruină sau hotelurile abandonate. Acest fenomen, în unele locuri, a avut loc mult mai devreme, cum a fost la Lima, când clasa de mijloc şi cea superioară au părăsit masiv centrul istoric al oraşului după marele cutremur din 1940. După peste o jumătate de secol, în 1996, deoarece clasa muncitoarte andină ocupase în întregime centrul istoric al Limei, a fost pusă la punct o politică represivă al cărui scop era nu numai oprirea vânzării în grabă a clădirilor din centrul vechi, dar şi stoparea pătrunderii în respectiva zona a locatarilor din rândul proletariatului, astfel declanşându-se reconquista guvernamentală a centrului istoric al Limei. în aceiaşi perioada, la Johannesburg, birourile marilor firme şi magazinele de lux au fost mutate din centru oraşului, la periferie, în zona de nord, locuită majoritar de albi. Cu amestecul său de magherniţe şi de apartamente de lux pentru clasa de mijloc, cartierul central al Johannesburgulu, cunoscut drept cartier al afacerilor, pe vremuri, considerat ca fiind adevărata capitală a afaceriştilor de pe întreg continentul negru, a devenit acum un centru comercial neoficial cu microîntre-prinderi doar africane.
Exemplul cel mai atipic de ofertă de locuinţe recuperate este, fără îndoială zona denumită Oraşul morţilor din Cairo, unde un milion de săraci locuiesc în mormintele mamelucilor . Acest imens cimitir, loc funerar a generaţii de sultani şi de emiri, a devenit o insulă urbană închisă, înconjurată cu autostrăzi unde ambuteiajele sunt ceva la ordinea zilei. Primii locuitori ai cimitirului, în secolul al XVIII-lea, au fost paznicii mormintelor bogatelor familii cairote, apoi, dea lungul timpului, când proprietarii locurilor de veci n-au mai avut urmaşi, locul paznicilor a fost luat de muncitorii din cariere, iar în epoca modernă, locul muncitorilor a fost luat de refugiaţii din Sinai şi din Suez, din timpul războiului din 1967. „Cei care au invadat cimitirul, spune Jeffrey Nedoroscik, cercetător la Universitatea americană din Cairo, au adaptat creativ cavourile cu scopul de a putea satisface nevoile celor vii. Cenotafurile şi stelele au devenit birouri, paturi, mese, etajere. De la un cavou la altul s-au întins fire pe care se pun rufele la uscat”. în alte zone ale oraşului Cairo, ce avea pe vremuri douăzeci şi nouă de sinagogi, grupuri de squateri îşi duc viaţa în cimitirele evreieşti abandonate. „în timpul unei vizite în Cairo, în 1980, scrie ziaristul Max Rodenbeck, am descoperit o familie, soţ, soţie cu patru copii, ce se instalaseră confortabil într-un cavou neofaraonic foarte somptuos. îşi făcuseră etajere foarte practice pe care puneau hainele, vesela şi un televizor color”.
Totuşi, în lumea a treia, spaţiile recuperate şi transformate în „locuinţe”, cum este cazul oraşului Cairo, nu reprezintă o practică răspândită. în schimb se construiesc multe apartamente şi spaţii ce sunt destinate închirierii. în schimb, în India colonială, refuzul încăpăţânat al Imperiului britanic de a furniza alimentarea cu apa şi de a pune la punct un sistem minim de igienă, pentru cartierele urbane indiene a mers mână-n mână cu o politică a locuinţelor ce s-a sprijinit de factto pe rapacitatea elitei de proprietari locali ce au construit imobile înfiorător de suprapopulate, teribil de insalubre, dar extrem de profitabile, unde şi în prezent mai trăiesc un milion de indieni. La Bombay, chawl-ul tipic (reprezentând 75% din stocul de locuinţe ilegale din oraş) este o locuinţă închiriată, având doar o cameră de 15 mp2 în care trăieşte înghesuită o familie alcătuită din şase persoane, o toaletă fiind folosită, de regulă, de şase familii.
Asemenea chawl-ile din Bombay, şi calle-jones-urile din Lima au special construite pentru săraci pentru a le fi închiriate, de cele mai multe ori, cel mai mare negustor de magherniţe din oraş fiind Biserica catolică.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.