DORINŢĂ DE LUMINĂ

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Noutatea noilor ideologii, apărute la acest început de mileniu al lll-lea, constă în faptul că religiile lumii sunt chemate să le gireze, să le asume şi, apoi, să le propage în conştiinţele oamenilor din lumea întreagă. Pentru că „băieţii puşi pe treabă” au înţeles potenţialul enorm care stă în credinţă. De aceea, nu mai luptă împotriva religiilor, ci caută cu orice mijloace să le folosească în propriul lor scop.
Dar toţi aceştia uită ceva. Vor edifica, în cele din urmă, monstrul lor mondial cu picioare de lut şi cap de aur, vor edifica acel guvern mondial care să fie condus de liderul politic şi religios al întregii lumi despre care Biserica a profeţit încă de acum două mii de ani (vezi Daniel 2,35).
Este nevoie de mare atenţie în interpretarea fenomenelor, care, de multe ori, i-au înşelat pe cei ce le-au interpretat superficial. Noi îl urmăm pe Hristos nu din teamă, ci din iubire, în mod liber, şi cu bună ştiinţă. Teama de dezastru, de catastrofe, de sfârşit şi chiar de iad trebuie să se transforme în dorinţă de lumină. Această teamă îngrozeşte sufletul înrobit de păcat, dar cele ce învaţă Biserica vin să-l ocrotească pe acest om al vremurilor noastre, înfricoşat, chinuit, sfârtecat şi pierdut, şi nu să-i sporească problemele, adăugând neliniştii sale o altă nelinişte şi fricii sale o altă frică. Cu delicateţe, deznădejdea trebuie schimbată în nădejde, iar lipsa de teamă, în sensul unei nepăsări şi neluări în seamă la ceea ce se întâmplă „murdar” în lume, trebuie preschimbată în rugăciuni fierbinţi şi în căinţă sinceră.
În viaţa noastră omenească, există o succesiune de elemente sau întâmplări cu o înrâurire deosebită: când ne iese în cale un om, care ne poate fi un îndrumător sau călăuzitor, când deschidem o carte bună, care ne poate schimba convingerile, sau când ni se iveşte un prilej fericit, care ne umple viaţa de bucurie. Dar cel mai important eveniment este atunci când în cale îţi iese însuşi Mântuitorul Hristos, care îţi devine călăuză şi te îndrumă spre bucuria şi fericirea vieţii. Prin grija lui Dumnezeu, pentru cel care merge la biserică, se deschide mereu Sf. Evanghelie care vorbeşte despre foloasele, prezenţei lui lisus Hristos în viaţa noastră.
A dori să fii bucuros şi fericit fără credinţă, fără morală, fără un echilibru, fără un ideal moral ar fi ca şi cum ţi-ai trăi viaţa, purtând ochelari de soare „culoarea roz”.
În sufletele oamenilor în care nu mai există credinţă şi iubire se stabiliesc relaţii anormale. Apar astfel suspiciunea, incapacitatea de preţuire, cearta, ura… toate cu consecinţe dramatice pentru toţi. Prin urmare, nu-şi au loc în viaţa noastră nesiguranţa, tulburarea, răutatea, cearta, fărădelegea… Dacă îţi acorzi un cât de mic timp de meditaţie profundă şi de rugăciune, te vei convinge şi tu de aceste lucruri. Planeta pământ încă ne mai ţine, pentru că mai există încă oameni „întregi la cap”, oameni cu frică de Dumnezeu. Se mai poate încă trăi frumos, creştineşte!
Să fim „înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”. Să fim atenţi la „Doctorul doctorilor”, care ne spune: „nu te lăsa!, fii tare!, nu fi trist!, fii puternic în credinţa ta!, capul sus!, fii demn!, nu te lăsa călcat în picioare!, rezistă tuturor relelor fără compromisuri şi fără lamentaţii!”.
Dacă vi se pare că lumea în ultimii douăzeci de ani nu prea s-a schimbat în bine, mi se pare că trebui să ne schimbăm noi. Aceasta e o problemă mult mai urgentă decât cele pe care le pun, seară se seară, analiştii, moderatorii, gazetarii, diverse domnişoare mondene. Fără agitaţia televizorului şi calculatorului, cerul devine mai înalt şi mai albastru, zgomotul, mai subtil şi viaţa, mai limpede. Şi avem nevoie de un „cer albastru” şi o „viaţă limpede”!
Atunci când omul este „lumină”, el poate lumina oriunde ar fi, chiar dacă se întâmplă să fie pus sub obroc. Şi orice licărire de „lumină” are foloasele ei.
Problema este în ce măsură mai suntem „lumină”, dacă existenţa noastră mai reflectă ceva din strălucirea lui Hristos. Dacă suntem „lumini”, să nu ne temem că oamenii ne vor pune poate sub obroc. Să ne pună unde doresc. Omul credincios, dăruit lui Dumnezeu, străluceşte oriunde ar fi şi slujeşte lucrării lui Dumnezeu oriunde s-ar afla. Am putea fi toţi „lumină”, însă ne orbesc demnităţile şi credem că doar având o funcţie putem oferi lumină celor din jur!
Aşadar, nu căutaţi demnităţi, ci căutaţi să fiţi „lumină” pentru cei din jur. Fiţi dornici de „lumină”!