Psihologia politică şi apărarea socială (CXVI)

de Gustave Le Bon_
Iar între noi fie vorba, gândirea anarhiştilor demonstrează cât de periculoasă este tendinţa filozofiei pragmatice care dispreţuieşte raţiunea, înlocuind-o cu instinctul. S-a ajuns până acolo încât se uită foarte uşor, în prezent, că omul a trebuit să treacă prin multe epoci de dezvoltare socială pentru a înlocui acţiunea bazată numei pe instinct cu cea bazată pe raţiune. Umanitatea a ajuns să creeze civilizaţia doar scăpând progresiv de obiceiul de a lua decizii doar pe bază de impulsuri instic-tuale.
Este limpede pentru oricine capabil de actul obiectiv al gândirii că civilizaţia nu poate să apară decât acolo unde instinctul este subordonat raţiunii. O revoluţie şi starea de barbarie ce urmează după ea, este revanşa instinctului împotriva raţiunii.
Dacă domnul Bougle1) are dreptate când afirmă că filozofia anti-intelectua-listăva va avea drept efect distrugerea definitivă a oricărei gândiri intelectuale, atunci putem fi siguri că, din acel moment, omenirea va decade la cel mai de jos nivel al barbariei. Filozofia instinctului a fost mereu practicată de către sălbaticii şi elementele umane degradate ale societăţii. Cei ce gândesc raţional resping filozofia instinctului, lăsându-i doar pe cei inferiori ca gândire să o practice.
Doctrinele sindicalismului revoluţionar şi slăbiciunile guvernului pregătesc terenul pentru schimbări sociale brutale. Totuşi, până la urmă s-ar putea să rezulte câteva aspecte utile. Cu toate acestea, s-a observat că mentalitatea poporului este aşa de conservatoare, încât orice schimbare, oricăt de mică ar fi, necesită fie un efort foarte mare, fie o revoluţie foarte violentă. De asemenea, s-a constatat că revoluţiile costă, în plan social, foarte mult şi produc foarte puţin. Dar, în ciuda acestui mare decalaj dintre costurile unei revoluţii şi profitul redus pentru cei mulţi, trebuie să recunoaştem că, până la urmă tot rezultă ceva ce se regăseşte în impunerea schimbării, la nivel de societate. Teroarea ce a urmat Revoluţiei din 1789, două zeci de ani de războaie europeene şi moartea violentă a trei milioane de oamreni, toate acestea au fost neceare pentru ca francezii să beneficieze de drepturi şi să fie egali în faţa legii. Toate aceste le-ar fi obţinut şi fără Revoluţie dacă şi-ar fi dat seama că locomotiva este un element ce poate impune egalitatea între oameni mult mai puternic decât ghilotina. Dar pentru asta ar fi trebuit să mai aştepte puţin. Din păcate, Dumnezeu nu i-a înzestrat pe cei de origine latină cu puterea de-a avea răbdare să aştepte.
Analizarea rolului, foarte important, ce nu poate fi ignorat, pe care-l joacă sindicalismul în evoluţia economică a lumii, n-ar obliga să depăşim limitele unui simplu capitol. Oprindu-ne doar asupra aspectului cel mai interesant, referitor la sindicalism, ne vom mulţumi să remarcăm că acesta, dacă va reuşi să scape de anarhişti, ar fi capabil, în mod folositor, să se opună dezvoltării colectivismului ca manifestare supremă a etatismului, adică a amestecului Statului în toate formele de viaţă socială şi economică, etatism în care noi, francezii, ne împotmolim pe zi ce trece, forma finală fiind egalitatea oamenilor în sărăcie şi supunere necondiţionată.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că sindicalismul este duşmanul ireductibil al colectivismului. Să asociezi cele două cuvinte este ca şi cum ai discuta despre creştini musulmani sau despre preoţi liber-cugetători.
Celor care habar n-au despre divergenţa totală dintre aceste două doctrine, care se încăpăţânează să nu-i cunoască cum trebuie pe socialişti, le recomand citirea unei interesante lucrări, datorată unui înverşunat sindicalist, domnul Edouard Berth. El a demonstrat foarte bine marea deosebire ce diferenţiază colectivismul, ca expresie a Etatismului, de sindicalism, care se opune oricărei forme de amestec al Statului în orice formă de manifestare a existenţei sociale. Fără să greşească absolut deloc, autorul este de părere că apariţia şi dezvoltarea socialismului, adept al etatismului, este o consecinţă a decăderii burgheziei. De asemenea, el combate anarhismul care, după cum prea bine explică, „reprezintă refuzul progresului sau disoluţia progresului”. Cât despre capitalism, aşa de mult criticat de către socialşti, sindicaliştii îi înţeleg perfect putereasocială.
„Sindicalismul – spune domnul Berth -consideră capitalismul ca fiind un extraordinar magician care a ştiut, datorită îndrăznelii combinată cu iniţiativa individuală şi cooperarea între indivizi, să scoată la suprafaţă, din interiorul forţei muncii sociale, acolo unde zăcea în formă latentă, infinitatea forţelor productive umane”.
Deşi sunt tot mai slabi în faţa rivalilor săi, socialiştii sunt conştienţi că sindicalismul „lucrează eficient pentru a lua partidului socialist pe alegătorii săi din rândul clasei muncitoare”.
Aceste rivalităţi prevestesc multe lupte. Să nu ne temem de ele mai mult decât trebuie, deoarece sunt inevitabile iar firea omenească nu a descoperit alt mijloc pentru a realiza progresul. Peste tot se luptă. Speciile animale se luptă între ele, la fel popoarele, indivizii, sexele se luptă, uneori nemilos chiar dacă aparţin aceleiaşi specii, există luptă chiar între celulele din interiorul organismului nostru. Iar lupta dintre celule, chiar dacă nu o vedem, este nemiloasă. Trebuie să ne resemnăm cu aceste lupte inevitabile. Lumea se deplasează în favoarea noastră sau împotriva noastră, în raport cu felul în care ştim să ne orientăm ca să rămânem la suprafaţă. Necesităţile naturale ne dirijează. în zadar încercăm să scăpăm de ele. Dacă vrem, le putem blestema, dar trebuie să le suportăm efectele.
1) Célestin Charles Alfred Bouglé, născut la Saint-Brieuc (Côtes-du-Nord, în prezent Côtes-d’Armor) în data 1 iunie 1870, decedat la Paris în data de 25 ianuarie 1940, a fost filozof şi sociolog francez. Pofesor de sociologie la Sorbona din 1901. începând cu anul 1935 a condus Şcoala normală superioară din Paris. Mergând pe drumul deschis de Auguste Comte, a impus sociologia ca ştinţă pozitivă. Din punct de vedere politic, Bouglé a fost un republican militant, angajat în luptele sociale ale epocii sale: afacerea Dreyfus, Primul Război Mondial. S-a străduit, prin scrierile sale, să impună o sociologie având ca fundament o morală laică şi liberală, aspecte ce se regăsesc şi în luările sale de atitudine politică. Simpatizâdu-l pe Émile Durkheim, a contribuit din plin la răspândirea gândirii acestuia, chiar dacp nu a fost un mare admirator al lui Durkheim. împreună cu Durkheim a întemeiat revista „L’Année sociologique”, publicaţie de care rămâne definitiv legat numele unui alt mare gânditor occidental, Marcel Mauss (nepotul lui Durkheim). în schimb, Bouglé a fost influenţat de Georg Simmel şi lucrarea sa despre deosebirile sociale, aspect ce reiese clar în prima lucrare pe care o publică Bouglé: „Ştiinţele sociale în Germania. Metodele actuale”. Dacă în prezent nimeni nu-şi mai aduce aminte de Bouglé, în cercurile de specialitate i se recunoaşte meritele fundamentale pe care le-a avut în instituţionalizarea sociologiei, în Franţa, şi dezvoltarea acesteia ca ştiinţă autonomă. De asemenea, rămâne în istoria gândirii franceze ca cel care a influenţat decisiv cariera lui Claude Lévi-Strauss, pe care l-a cunoscut ca student, în 1927, fiind şi coordonatorul memoriului lui Lévi-Strauss în ceea ce priveşte studiile superioare de filozofie în 1934. îi propune lui Lévi-Strauss, pe atunci profesor de filozofie la liceul din Mont-de-Marsan, să accepte catedra de sociologie de la Universitatea din Sao Paulo, Brazilia. La Sao Paulo, Claude Lévi-Strauss descoperă şi învcepe să se preocupe de etnologie, ulterior devenind părintele antropologiei structurale.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.