Cu acest volum de poezie, Diana Geacăr ne propune o întoarcere la discuţia despre lucrurile cu adevăratimpoor-tante, la modul în care îşi apropie cel mai bine stările şi trăirile vechi şi noi care îi compun viaţa şi care îi creează evenimentele care i-o bulversează. Naşterea, căsnicia, moartea sunt decorul perfect pentru manifestările poetei, sunt momentele care fac să se deschidă porţile şi separarea dintre lumi să dispară. Toate se mută aicişi, de multe ori, şi acum.
Pentru un maxim de prospeţime, Produsul e învelit în atmosferă protectoare…
Poemele din acest volum încearcă să facă vizibil un balans discret între realitate şi componentele ei şi între vis şi părţile lui ce puteau rămâne în întuneric. Aproape toate poemele impun un ritm cinematografic, cu imagini tăiate perfect şi lăsate să plutească mult şi lung în privirea celui care le citeşte. Cuvintele au alăturări stricte, au o ordine impusă şi astfel evită orice urmă de monotonie, impunând textul ca nişte posibile încremeniri ale lui în imaginaţia cititorului. Versurile impun o lectură întreruptă intenţionat pentru a-ţi apropia cuvântul cât mai mult şi pentru a-l aduce cât mai aproape de ochiul (devenit corp) al cititorului.
… – în vis nu am niciun defect de vedere-,…
Poezia Dianei Geacăr nu lasă multe posibilităţi pentru nuanţări, ci alege frustul ca mod de exprimare şi de impunere a poeziei ei, nu desface falduri şi nu deschide pliuri, poezia de aici, din acest volum, copiază lectura pentru a aprinde şi pentru a intensifica trăirile. Fiecare trăire în parte. Stările confuze şi de confuzie sunt pline de dramatism, caută ieşiri şi rezultă izbucniri ale celor mai ascunse trăiri interioare. Diana Geacăr ne propune, ne impune o întâlnire între naştere şi prelungirea ei, dintre naştere şi moarte, iar între aceste momente ale vieţii trăiesc fantasmele care populează şi compun firile neliniştite. Toate se caută şi caută să se găsească, să se recunoască şi să adune imaginile care pot să le compună şi să le impună prin
text.
… Cerul se întinde
peste suprafaţa vălurită a lacului, ca o substanţă
de contrast în creier…
Dacă naşterea are rol de împlinire, moartea face ca viaţa celor din preajma ei să fie plină de un fel de suspans, de momente în care luciditatea este extremă şi dureroasă. Cuvintele nu sunt întotdeauna de ajuns şi nu întotdeauna ajung la capăt pentru a-şi face simţit mesajul.
Tata mi-a spus, când nu pot să adorm, să-mi imaginez
Un loc în care mi-e bine şi să rămân acolo.
Poezia Dianei Geacăr, din volumul Dar noi suntem oameni obişnuiţi, este dură, este despre durităţile şi durerile fiecărei zi, au ascuţimi extrem de tăioase şi imagini care înfrigurează dar, în acelaşi timp, tot aici, tot în această poezie, găsim şi descoperim disponibilitatea de a impune curajul necesar fiecărei evadări şi graţia care poate conduce în linişte şi cu bine la însingurarea necesară ieşirii la liman.
Gabriel Enache
