Momentul în care ziua se duce spre amiaza ei şi în care se apropie de starea aceea de între câine şi lup, este foarte bine observat şi asumat de poeţi. Este momentul de aur al melancoliei, a stării care ascultă toţi senzorii celui care intră în rezonanţă cu ea, care se lasă cuprins în aceste mreje şi care, astfel, poate să îşi alimenteze cu şi mai mare îndrăzneală curajul înţelegerii ei şi, prin scris, îl ajută să se elibereze de această transă creativă, de această capcană somatică ce se ascunde sub numele de melancolie. Această conducere înapoi, în afară, a ceea ce este bine aşezat şi ascuns în interior, este de cele mai multe ori benefic, are capacitatea de a spune cu adevărat şi de a arăta, totodată, adevăratele dimensiuni ale fiecărei trăiri.
Ioan Viştea are această putere, în malpraxis, de a-şi aduce la lumină strigătele interiorizate de până acum, de a lăsa să iasă la vedere fiecare cuvânt care s-a alimentat înlăuntru şi care, smulgându-şi corpul din rădăcină, a ajuns să îşi arate mesajul în cea mai clară imagine a lui.
între golul metafizic şi capătul funiei între dorinţă şi neputinţă între edict şi delict am crezut că respiraţia iubirii mai poate fi ţinută pe loc la răspântii…
Soarele şi lumina lui rămân undeva, într-o depărtare, de unde sunt vag vizibile şi simţite, iar înserarea cu toată încărcătura ei melancolică şi aplecată spre visare a luminii care nu mai ajunge, îşi face loc şi se face vizibilă în toate formele ei prin care se poate aşeza în poezie. Ioan Viştea caută cu ajutorul lor acea cale spre lumina care îl ajută să vadă şi care încălzeşte, care face umbra vizibilă şi îl justifică pe el,pe cel viu. Cuvintele toate sunt aici, stările, şi ele, se mişcă într-un spaţiu viu, iar autorul lor le urmăreşte fiecare gest şi le însoţeşte fiecare pas.
vine ziua când mortul se întoarce de la groapă
spune bună searaşi ce mai faceţi stafiilor.
ziua când înecatul merge cu tălpi din mătasea broaştei pe apă iar cămila se strecoară docilă prin gura acului.
ziua când marea o să ne vândă pontul albastrei nesfârşiri de sărătură…
Stările acestea văzute îşi arată firesc răceala, acea răceală care transmite fiorii simţirii, ai transelor care ajută fiecare pas spre fiecare interior din cercul metafizic, din zona în care reperele se pierd, iar amintirile se uită. loan Viştea îşi duce aici transfigurările, sus, acolo unde doar în urma urcărilor obositoare ale transelor poetice pot fi percepute şi înţelese.
ieşirea din vis e mai rea decât visul însuşi unde
vorbele tale lângă vorbele mele ca de-un perete stăteau rezemate…
malpraxis este zona destinală cea mai de sus în care Ioan Viştea şi-a aşezat privirea şi înţelesurile vederii ei, este ancora ce îi ţine simţurile pe loc şi treze şi care îi aşază stările spre melancolia obositoare, dar creatoare care l-a însoţit de-a lungul acestui parcurs şi care îi alimentează fiecare moment prielnic din fiecare zi făcând să se vadă şi să se simtă cu claritate toată poezia.
P.S.: Grafica lui Mihai Şerbănescu din acest volum este o însoţitoare inspirată a stărilor pe care autorul le-a aşezat în cuvinte. Fiecare linie şi fiecare tuşă de aici încarcă fiecare text cu puterea imaginii care nu se lasă altfel înţeleasă. Grafica şi poezia din malpraxis nu propun un dialog, ci o continuare a lui mult mai departe decât timpul i-ar îngădui.
Gabriel Enache