de Gilbert Guilleminault, coordonator
Până la acea zi fatidică, toată America trăia într-o prosperitate extraordinară. De şase luni, de când Herbert Hoover ajunsese preşedintele Statelor Unite, populaţia era optimistă în ceea ce priveşte viitorul. După terminarea festivităţii de sărbătorire a împlinirii a cincizeci de ani de la inventarea de către Edison a becului, Hoover a declarat că nimic nu punea în pericol american way of lffe…
Dacă luai de bun ceea ce scria revista Time, un bărbat simboliza acest formidabil „standing”: fabricantul de automobile Chrysler, ce aducea la uşa fiecărui american maşini de lux.
Era vremea când oamenii se scăldau într-un lux ce nu mai cunoştea limite. Conform Asociaţiei naţionale a croitorilor, americanul mediu trebuia să aibă cel puţin douăzeci de costume de haine, douăsprezece pălării, opt pardesie şi douăzeci şi patru perechi de pantofi. Pe de altă parte, orice american care se respectă trebuia să cumpere în fiecare an un costul de haine, un smoching încrucişat şi unul drept, inclusiv mai multe haine de stradă uşoare.
Ziarele sunt pline de anunţuri lăudând zibelinele ruseşti la cincizeci de mii de dolari bucata, la care se adăugau cele despre apartamentele cu chirii anuale de patruzeci şi cinci de mii de dolari sau cu rochii de cinci sute de dolari bucata. La sfârşitul anului 1928, întinzându-se pe două pagini de publicitate în celebra revistă The New-yorker, marea firmă de bijuterii de pe Buleverdul Cinci, Black Starr and Frost, anunţa că a reuşit să facă un colier din perle roz. Preţul de vânzare: 685.000 de dolari. La opt zile după apariţia anunţului, colierul era vândut… Cumpărătorul refuză să-i fie dezvăluit numele, iar bijutierul declară doar că „averea clientului său este de dată recentă şi este modestă…”.
Această declaraţie publică nu va provoca niciun comentariu ironic, deoarece chiar în anul 1929 să fii bogat era ceva normal în Statele Unite. John Raskob, preşedintele lui General Motors, a spus într-un interviu:
” – Fiecare trebuie să fie bogat… deoarece averea este la îndemâna fiecăruia: cincisprezece dolari investiţi lunar în Bursă pot, prin acumularea de dividende, să aducă în douăzeci de ani optzeci de mii de dolari, adică patru sute de dolari profit în fiecare lună.”
Orice american putea să dea exemple pentru justificarea acestui optimism fără limite: un speculant la Bursă, cu patru mii de dolari a câştigat două sute cincizeci de mii de dolari, un alt director de hotel, doar trăgând cu urechea la uşa stăpânilor săi, auzindu-le discuţiile pe subiecte financiare, a reuşit să strângă o sută cincizeci de mii de dolari…
Pe scurt, toată America, de la Boston până la New Orleans, speculează şi joacă la Bursă. Cu ce altceva se mai putea ocupa americanul, decât cu profitabila speculă la Bursă? De când cu prohibiţia alcoolului, în principiu americanul nu mai bea, motiv pentru care „speakeasies”-urile clandestine sunt mai pline decât fostele baruri. În plus, americanul nu mai joacă, deoarece pariurile sunt interzise. Deci, nu i-a mai rămas decât Wall Street. Acestă supapă a pariurilor mutuale provoacă o stare de beţie stimulată de perspectiva norocului care-ţi ia minţile prin ceea ce visezi cu ochii larg deschişi.
La întretăierea Bulevardului Madison cu Stada 63-Est în Manhattan, poţi intra într-un birou de schimb identic cu alte şaptezeci de mii ce funcţionează de la un capăt la celălalt al Statelor Unite. Biroul este o încăpere mare cu geamuri ce dau
în stradă. De-a lungul zidului, în fund, se află o masă lungă acoperită cu fire telefonice. în faâa acesteia, ca într-o sală de conferinţe, sunt scaune. Pe fiecare latură a mesei sunt instalate oracolele: tele-scriptoarele, cordoanele ombilicale ce leagă Stada 63 de Wall Street, aşa cum se asigură legătura şi cu birourile din Frankfurt, în New Hampshire sau cu Moscova în Dakota de Nord. În spatele mesei plină de telefoane, o estradă altar deasupra căreia se află o tablă cu afişarea cifrelor: angajaţi cu viziere verzi pe frunte şi elestic pentru mâneci scriu cursul valoric cotat la Stock-Exchange, pe măsură ce este transmis prin telescrip-toare sau telefon. Într-o astfel de încăpere, aflată cu miile pe suprafaţa ţări, funcţionari plătiţi cu cincizeci de dolari pe săptămână chiar au făcut avere.
Sistemul este simplu: când un curier sau un muncitor cumpără acţiuni, acesta virează agentului de schimb doar zece la sută din valoarea lor. Agentul de schimb, prin intermediul unei bănci, îi dă nouăzeci la sută din valoarea totală şi păstrează acţiunile în seiful băncii. Când valoarea acţiunilor cumpărate se dublează sau se triplează prin speculare la Bursa de valori, de cele mai multe ori, cel ce a investit în acţiuni primeşte de zece ori sau de douăzeci de ori mai mare suma iniţială plătită agentului de schimb.
Astfel, fără să scoată prea mulţi bani din buzunar, americanilor li se crease impresia că se pot juca de-a marii financiari. Astfel, în 1929, peste şase miliarde de dolari au fost investiţi în acţiuni, în comparaţie cu trei miliarde şi jumătate, în 1927 şi un miliard, în 1920. Specularea la Bursă a făcut să urce cursul acţiunilor aşa de mult încât valoarea acestora nu a mai avut un echivalent financiar real cu capitalul concret reprezentat de industrie. Se ajunsese în situaţia în care valoarea acţiunilor nu se mai baza pe volumul producţiei industriei, ci pe cel al cumpărării şi vinderii doar de acţiuni. Acest lucru a creat o falsă valoare a acţiunilor, valoare ce nu mai avea corespondentul valorii pro-ducţei reale din domeniul industriilor de pe teritoriul american şi nu numai. În consecinţă, cea mai mică încetinire a ritmului tranzacţiilor dădea peste cap sistemul schimbului de valori bursiere. Fără să-şi dea seama, toată America se urca într-un tren a cărui locomotivă scăpase de sub control, îndreptându-se cu viteză ameţitoare către prăpastie.
În schimb, la Casa Albă, politicienii refuzau să accepte faptul că se contura tot mai clar perspectiva prăbuşirii finanţelor. În acea zi de 24 octombrie, după ce a discutat câteva minute cu secretarul Trezoreriei şi membri din cadrul lui Federal Reserve Board, preşedintele Hoover a convocat presa, declarând: „Afacerile fundamentale ale ţării stau pe baze solide…Doar isteria colectivă este vinovată de panica ce s-a produs. Mâine, piaţa va reveni la starea de calm… „
Dar abia au plecat ziariştii că Herbert Hoover s-a repezit în camera unde se afla telescriptorul ce lega Casa Albă cu Wall Street. A stat acolo până la ora şapte şi jumătate seara… la fel ca miile de americani ce se înghesuiau în toate birourile de schimb, văzând, pe tablele de afişaz, cum sunt ruinaţi.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
